luni, 12 octombrie 2020

Jurnal de dragoste necreată - CXXV - Și am mai așternut câteva pagini

Iar m-a băut cafeaua râvnei mele.

Cuvintele ce nu-și găseau ùn rost facându-mi nazuri

S-au așezat la rândul și la rostul lor, maturizându-se. 

Atâtea lecții tot primesc, și chiar au învățat să tacă sătule de necazuri. 

Ba nu sunt înțelese, ba sunt prea multe inimi surde.

Nu vă mirați, au fost și mai există cazuri.


Se schimbă vremea lumii și o simt până în ascuțit de os.

 Nu țip aici de mâna-mi ruptă 

Ci de esența vieții lăsată cu folos.

Și aș striga la Cer, mai lasă Doamne rogu-Te eu prostul, rostul nostru rost.



Nu ne da nouă după mintea noastră căci ne minte.

Noi nu mai suntem înțelepți precum bătrânii noștri,

Să luăm aminte. 


Vremurile-s de prea mult ,,progres,, pentru noi cuminți și mai din evul mediu, chiar pe nepusă masă.

Ce noi numeam cândva, nebun, azi viața ne-o ghidează.

Ce noi numeam rușinea, azi e scumpă virtute,

Nelegiuirea face legile, aidoma ca ea, legi făr' de lege, nedrepte, mult prea slute.



Mândria a-nceput să pută,

Ca orice leș neînsuflețit 

Ce se credea pe sine Dumnezeu 

Uitând că viața-i scurtă.


Mărul stricat strică mai multe mere.

Căci stând în stricăciune toate s-or descompune.


,,Ce rău să mi se-ntâmple?

E mic păcatul, eu sunt atât de tânăr, ce poate să îmi facă?

Mă-ndrept la bătrănețe, am o viață-nainte,,

Acestea-și spuse, căzu răpus de boală.

Nu era gravă, dar lăsată, a îmbolnăvit mai multe.


,,Unde e bătrănețea? 

Aveam o învoială,,

Că dracu' așa lucrează, 

Nu doarme, se ostenește,

Vă minte cum vă minte de și el se crucește.


În lumea asta mare, toate au rostul lor.

Un lucru știu anume, sunt doar un călător.


m.i