Jurnal de dragoste necreată - Cap XLVI - Rugați-vă, însă așa cum trebuie!

La Dumnezeu nimic nu este cu neputință, rugați-vă cu credință și toate le veți avea.

Rostiti cu inima Împărate Ceresc și Rugăciunea Domnească Tatăl nostru. 

Citiți din psalmi când veți putea, alegându-i pe cei pe care îi înțelegeți și care vă merg mai mult la inimă. Nu trebuie să îi învățați în întregime, doar să rețineți stihurile care rămân mai ușor în suflet, cum ar fi  ,,Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne sa-mi ajuți mie grăbește, nu întoarce fața Ta de la mine,, 

Puteți face asta în timp ce vă faceți treburile, sofați sau oricând. 

Puteți ,,scrie,, aceste versulețe pe orice pas pe care îl faceți. Veți fi ca într-un veșmânt frumos, îmbrăcați în cuvântul lui Dumnezeu. 

Omul care se roagă iubește sincer, nu bârfește pe nimeni, nu minte, nu judecă pe nimeni, prin cumpătare este răbdător, calm, bun, nici bolnav nu este și nici supra ponderal căci are o măsură în toate. 

Este inteligent căci asupra lui se pogoară Duhul Sfânt duhul adevărului.

Dimineața moțăiți, și, ca atare, nu vă rugați. Este omenește. De mult folos însă si foarte importantă rugaciunea de dimineață, ea luminează sufletul și îl îndepărtează de la orice supărare sau necaz vă ferește de accidente de peste zi și primejdii nebănuite de pierderi și de neîmpliniri de trădări de dezamăgiri. 

Dintr-un suflet ranit niciodată nu izvorăște sânge. Sangele curge doar din trupul rănit. Dintr-un suflet rănit izvorăște strălucire. Sufletul are nevoie, tânjește după rugăciune așa cum tânjește după cuvintele frumoase pe care le dorește de la persoana iubită. 

Când nu le aude sau nu le primește simte că se topește de dor se usucă. Așa este cu rugăciunea. 

Spuneți lui Dumnezeu tot ceea ce simțiți căci mult se bucură Dumnezeu și bine vă va fi. Oricât de mult vă grăbiți, puteți întârzia trei minute. Puneți-vă aceste trei minute în fața lui Dumnezeu. 

Dați-I mulțumire pentru toate cele știute și mai ales  pentru toate binefacerile neștiute pe care le primiți, pentru cei pe care i-a trimis în viața voastră și vă iubesc pe voi, pentru că a păzit în vremea somnului sufletul vostru, că a dat să vedeți iar lumina zilei, fiindcă mulți se culcă, dar de trezit nu se mai trezesc. 

Cereți binecuvântare pentru tot ce veți face în zi, ca să vă arate cele bune și să vă ferească de cele rele. 

Chemați întotdeauna pe Maica Domnului, chemați în rugăciune, îngerul vostru, pe sfântul sau sfânta al cărui nume îl purtați, rugați-vă pentru mama care v-a dat viața, frați, surori, pentru cei care vă iubesc, pentru nașii voștri, pentru toți cei care deși vă cunosc cu bune și cu rele nu vă părăsesc în momentele grele, pentru cunoscuți și străini, pomeniți-i și pe cei adormiți. 

După aceea, încredințându-vă voii lui Dumnezeu, mergeți la treburile voastre, străduindu-vă să nu uitați că Dumnezeu știe inima voastră și toate nevoile iar voi înaintea lui Dumnezeu umblati. 

Umblând astfel nimic nu vă va putea vătăma ,,niciun fir de păr din capul vostru nu va pieri,, Faceți rugăciunile cu minte adunată și cu simțire și cu dragoste. 

Rugăciunea curată și sinceră va fi atunci adevărată, iar conștiința nu vă va reproșa nicicând că nu v-ați rugat, iar Fața lui Dumnezeu nu se va îndepărta de la ruga voastră!

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap XLV - România Apa vie

În adâncimea codrilor
Ascunși de drujbe nesătule și topor
Mai sus de oameni mai jos sub nori
Pe la odihna stelelor
Spre revărsatul zorilor
La trecătoarea cerbilor
În loc de taină curge un izvor.
Apă vie.
Poate sihaștri de-o mai fi și câțiva cerbi să-l știe.

Din țara asta de eroi și sfinți
Au mai rămas speranțe, visuri, rugăminți
Din munții ăștia cu păduri bogate
Au mai rămas doar stânci și răni de rădăcini furate.
N-ajungă-vă fii de năpârci
Plânsul copacilor sfinți smulși.
N-ajungă-vă blestemul tonelor de aur
Răpit din țară ca tezaur
Scobiți voi munții disperați
Și-n locul aurului de-l furați
Cianură și venin vărsați.

Cărbune vă e inima năpârci
Născuți din mame sterpe-n stânci
Ați găsit locul asta binecuvântat
Să îl spurcați voi prin furat.
Ați scos atâta lemn din țară
Cât puteați umple deșertul Sahara

Treizeci de ani, neîntrerupţi,
Ați tot ales mereu corupţi,
Escroci şi hoţi, şi impostori,
Doar mincinoşi, doar trădători.
Au vândut tot ce-au putut.
Milă, nici conștiință, n-au avut.

Au fost trădați și seniori.
Au fost trădați regi, senatori.
Au fost trădați și mareșali.
Au fost trădați ostași eroi.
Și sânge de martiri, și noi.
Au fost trădați copii, nepoți.
Au fost trădați românii toți.

Voi ați uitat ce este important
Că Dumnezeu iubește acest Neam.
La Scaunul de Judecată
Veți plăti amarnic fiecare faptă.
Noi avem aur mult dar nu ne îmbogățim
Și nici cu el în lume noi nu ne prea fălim
Avem și brazi înalți, stejari de ani uitați
Oricât furați de mult
N-o să puteți să-i luați.

Prin venele câmpiei
Trece doar apă vie
Prin pădurile noastre
Trăiesc pajuri măiastre.
Și feți frumoși și zâne
Români cu inimi bune.
Dar peste toate astea avem ce n-aveți voi,
Oricât ne-ar fi de greu e Dumnezeu cu noi!

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap XLIV - Ce moment fără timp.

Anii copilăriei. La Voluntari în fața bucătăriei de vară, tataie Marin zdrobind pe un ziar un rest de țigară își face meticulos și cu alt tutun o țigară nouă, privindu-l uiți canicula și ai o nemaipomenită stare de liniște și siguranță. 

Acest om nu va muri niciodată, gândesc. Se ridică și într-o cană din lut ars își aduce vin dintr-o damigeană ascunsă bine în cel mai întunecat colț al beciului și începe iar să povestească în germană cum a fost eliberat din lagăr de la nemți. Știu poveștile pe dinafară dar mă topesc de drag să le ascult. Îl vede mamaie Ana și îl ceartă:

-Iar bei Marine? Nu te mai satură Dumnezeu. Doamne cât îi iubesc. 

Zgomotul avioanelor de care povestea este din ce în ce mai puternic, sunt parcă aici. Ridic ochii și în liniștea calmă a dimineții albastre se aude din ce în ce mai insistent sunetul motoarelor accelerate. 

Prin fereastra sălii de așteptare a aeroportului culoarea lăptoasă a cerului se face roșiatică, cerul parcă mugește se luptă cu sine și se luminează cât ai clipi. 

Un zgomot ca de tren trecut prin tunel și spre soarele care răsărea se proiectează silueta  unui avion care tocmai decolase. Unică priveliște.

Aeroportul se conturează vag în ceață. 

Pare un castel modern. În atmosfera confortului matinal ceasul alarmei telefonului sună nesuferit. Mă trezisem oricum. Urma o zi plină, stiam, simțeam cumva că o să reușesc.

O voce ce pare metalică se aude în difuzoarele sălii :

- Pasagerii pentru cursa zborului... Sunt invitați la avion. Pasagerii...

Avionul turat se desprinde ușor ca dintr-un vis de sol. În lateral prin gemulețul din stânga mea soarele este auriu intens. Pare că ne urmărește. 

Las capul pe tetiera scaunului și că prin farmec sunt iar la Voluntari, tataie își fumează liniștit țigara și îmi mângâie părul bălai:

- Tătăică, mâine mergem cu bicicletele la pădure. 

Pădurea din Voluntari este mai sus puțin de Gara Pantelimon. 

- Găsim tataie, urși? (zic)

Mamaie Ana de pe scări curățând energic o tigaie:

- Asta bătrânu' de dragu vostru găsește și elefanți.

-Și dacă sunt urși, ce te bagi tu? (tataie)

Privirea bătrânului se schimbă, s-ar părea că se amuză de naivitatea noastră. Îi e drag.

Raluca (sora mai mică a mamei) e mai mare ca noi cu 8 ani aproape. Scrie la măsuța verde sub bolta viței și râde tare:

- Hai tată, ei te cred, de unde urși...

Și tataie începe să ne spună mie și Cristinei sora mea mai mică cu un an ca mine povestea mănușii uitate de pădurar în pădure.

Îl urmărim fascinați. Ochii noștri se mișcă cum i se mișcă bunului buzele. Doamne, că frumos povestește.

În fața mea o clepsidră mare plină cu nisip cerne timpul repede. Destul de repede. Mă agit.

Nemiloasă clepsidra se încăpățânează și-și cerne nepăsătoare nisipul. Gândesc uluit cum s-o opresc măcar puțin. 

Oare? Oare dacă ar trece soarele fiind din aur în locul nisipului poate s-ar scurge mai greu. Sau... nu. Nu e bine soarele. Stele... O da stelele au colțuri. Poate una înfundă agățăndu-se gâtul nesățios al clepsidrei. 

Însoțitoarea de bord se strecoară zveltă printre scaune și părând lipită de măsuța pe roți întreabă:

- Doriți cafea?

Aeroport. București. Oameni grăbiți cu treburi. Agitație mare în jur. Mă mișcăm cumva în reluare mi se părea că nu am ajuns că m-am trezit dintr-un somn fără vise și nu știu unde mă aflu. 

- Marcian!

Și se repede spre mine Bogdan.

- Hai mă că am lăsat mașina într-un loc pe avarii, nu e în parcare, nu pot s-o las mult.

Cartierul din Nordul Capitalei se îmbracă în movul înnoptării. 

- Trecem prin Victoriei am emisiunea în patruzeci de minute. Mă aștepți și după mergem la voi. Trebuie neapărat să discutăm toți.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap XLIII - Poveste de Martie, cu dop, în limba suedeză.

Zi cu soare frumos, recunosc, și câţiva stropi de ploaie, te îndrepți spre emisiune, live, oameni mișto, totul va fi super, costum, adică sacou impecabil, cămașa albă apretată bine de mama, cravată clar, aglomeratie, bară la bară, şi din senin să fiarbă apa în radiator să fii prins în banda trei, trafic infernal, cu greu te strecori pe dreapta, ridici capota, apa clocotește, lași puțin că nu ai mult timp, toți te claxonează să te ,,încurajeze,, , desfaci capacul la vasul de expansiune, ceri la hotelul din fața ta, singura opțiune, fără doar şi poate, o sticla de apă plată, ți se aduce, nu de la chiuvetă ci din bar, o plătești, 50 lei, mai dai 10 portarului că obrazu' fin cu cinste se ține, te căieşti că nu ai comandat un pahar de şampanie, măcar ştiai o treabă, când să o torni în vas îți scapă capacul vasului jos pe scutul de la motor, te uiți tâmp, introduci mâna corespunzător, faci mâneca sacoului numai ulei, îți împingi mâna mai adânc doar să pescuiești capacul, constați că mâna ta este mai groasă decât ai știut, murdăreşti şi cămaşa, te uiți iar tâmp, un ochi începe să îți zvâgnească nervos, dar, nu este totul pierdut, scăparea nu întârzie să apară, o domnișoară firavă,  iese în fața luxosului hotel din Calea Victoriei, la țigară. 

Îi fixezi mâinile, ochii ți se bulbucă tare și cășuni nici mai mult nici mai puțin direct pe biata fată că nici una nici două, ai mâna prea groasă și vezi, c-o fi a ei mai subțire și dacă este drăguță, și se vede că este, să-și înfigă ea grațios mânuța adânc să-ți dea dopul cu pricina fără de care nu poți să te miști prețiosul bolid, nou dealtfel. 

Între timp, doi polițişti vin să te susțină, unul cântă ceva la un fluier,  altul cântă din gură, ceva cu să pleci mai repede, o horă gen. 

După ce roșu ca racul explici situația, donşoara dă zglobie din umeri, zambeşte frumos și spune în suedeză cred că n-a înțeles nimic. 

(Sincer nu știu dacă era suedeză limba, nici nu mai contează.)

Îți ceri scuze prin semne, adică brusc începi să vorbești din mâini suedeza, când, fata se luminează la față, ca și cum a înțeles ce voiai, își introduce mânuța adânc după dopul buclucaș și ți-l întinde. 

Mulțumești, te inroşeşti şi mai rău, când să pleci, vine portarul și zice: ,,domnu', trebuia să spuneți mie ce voiați, dânsa este patroana hotelului,,

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap XLII - Blană, câinele de pripas.

Este lângă noi la țară, o curte cu o casă deși nu se prea poate numi tocmai casă, mai mult o ruină lăsată în paragină fără energie electrică își sau ferestre, nici macar un gard în care s-au perindat de-a lungul vremii tot felul de familii sărace cu foarte mulți copii. 

La un moment acum mulți ani, una dintre familiile care locuia în această casă si-a mărit numărul membrilor aducând nu stiu de prin ce locuri, un cățel. 

Unul ,,jigărit,, și costeliv de n-ai fi zis că mai apucă a doua zi. Acest cățel maro, metis de ciobanesc german, era prea slab să stea pe picioare singur, dar prea puternic în ochii odraslelor mucioase așa zișilor stăpâni, și uite așa, Blană al nostru, devenise fără voie și jucărie și cal la sania celor patru puradei și măgar la căruciorul de butelie și prieten dar și dușman, căci câteodată își primea porția de bătaie soră cu moartea de la toți copiii din curtea aceea, trăgeau în el și cu praștia iar seara când veneau ,,stăpânii,, în loc de apă sau mâncare, și-o lua iar fără vreo ,,simbrie,,. Il mai băteau să țină minte bine și ceilalți colocatari, căci în acea curte mai trăia o familie cu vreo alți cinci copii la fel de mucioși și mai cu seamă de răi. Într-un cuvânt rob fără simbrie la stăpân hapsân și hâd, ce mai?!

Tot așa, zi după zi, an după an, de te mirai și te tot minunai cum de a mai crescut și boțul asta de blană și ochii ăia mari și rotunzi care aveau așa o lumină de mare în ei (nu știu dacă de aici i se trage numele), săracu', că mai mult chin si durere, adevărat viață de câine, nici alt nume măcar mai de soi să-i fi pus și lui . Vara cald și iarna frig. 

Apă din bălți suferință și foame. Asta până într-o zi, când, pesemne Sfântul din ceruri văzând așa chin, s-a milostivit de dânsul și ce să vezi, ,,stăpânii,, și-au luat tălpășița uitându-l pe el, spre alte zări și uite așa, Blană a scăpat de surghiunul cel fără voie. 

Apoi casa aceea, mă rog, locul respectiv că atât mai rămăsese s-a vândut și noii stăpâni mai aduceau din când în când câte ceva, paznicului credincios care nici după iadul îndurat nu-și părăsise locul. Dacă nu uitau. 

Ușor ușor s-a atașat de noi, dar nicio clipă nu și-a abandonat curtea în care a viețuit rămânând credincios paznic, iar noi având deja șase șapte câini ar fi fost imposibil să îl adoptăm. Însă el ne aștepta întotdeauna dimineața când ieșeam să plecăm la treburi și cu o demnitate rară până și la oameni, niciodată nu a intrat în curte deși porțile erau deschise, ci aștepta gudurându-se cuminte, bucățica lui de pâine. 

Așa se bucura Blană de câte ori îmi vedea mașina și mă simțea de departe, de la colțul străduțe venea auzind motorul să mă întâmpine sau îi vedea pe copii că ieșeau să îl hrănească ori să îi dea apă. La fel si vecinii ceilalți l-au îndrăgit și uite așa îți venea să crezi că bietul câine a uitat aproape chinurile și amărăciunea din alte timpuri. 

Mereu prezent să ne întâmpine se gudura credincios până într-o zi cu soare când s-a făcut nevăzut. 

A lipsit vreo săptămână și cum nu s-a mai întâmplat să lipsească așa de pe stradă ne-am gândit toți că o fi murit săracul. Azi, noul proprietar, mi-a confirmat bănuiala: ,,l-am gasit mort, și așa era bătrân, da-l încolo, nu era bun de nimic, o javră,,

Așa a murit Blană, cu demnitate, la fel cum a trăit fără să supere pe cineva cu ceva.

Recunoștință n-a așteptat de la nimeni. Recunoștință nu prea există. Ești bun cât ești. Poți de o mie de ori să faci ceva. O dată dacă nu ai facut, nu ai făcut niciodată. A iubit curtea aceea și oamenii toți necondiționat. 

I-a răbdat cu bune și rele. Nu a cerut nimic în schimb. Nici cuvinte frumoase și nici mângâiere. Poate și le-a dorit! Suflet era și el. 

De câte ori nu auzim în viață: ,,a murit, dă-l încolo că era bătrân, și așa nu mai era bun de nimic,,

m.i

Jurnal de dragoste necreată - CapXLI - Iubirea sinceră este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă a omului.

Iubirea este dorința de a dărui tot ceea ce este al tău altei ființe și de a trăi fericirea acesteia ca și cum ar fi a ta!

Iubirea adevărată îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit, fără comparații deşarte, se îndepărtează de egoism. Este continuu, nu se înpuținează ci creşte la infinit, urcă omul spre Dumnezeu care este Iubirea infinită, pe când ura sărăceşte, schimonoseşte, îmbătrâneşte omul prematur, coboară pentru că nimic nu dă şi nu primeşte nimic.

Bărbatul care iubeşte sincer găseşte în femeie o taină indefinită. Ea îşi cunoaşte cererea întregirii prin bărbat, de aceea îl iubeşte pe bărbat; şi bărbatul la fel întregirea prin femeia pe care o iubeşte. Dragostea sinceră este bucuria nesfârşită, dorul de celălalt şi răbdare a lui, viață. Atunci doar anuminte cuvinte nu mai au folos şi cei doi din iubire se înteleg din priviri, din gânduri.

Iubirea uneşte uimirea în faţa tainei celuilalt şi răbdarea neputinţelor lui şi ajutorarea lui în ele. 

În iubire, doar prin iubirea care din dăruire continuu se desăvârşeşte amândoi devin tari. Un rol important în această spiritualizare treptată a legăturii dintre ei a descoperirii în şi prin iubire îl are exerciţiul şi creşterea responsabilităţii unuia pentru altul. Iubirea creşte din exerciţiul responsabilităţii reciproce, iar responsabilitatea creşte din iubire sinceră.

Vieţuind împreună, cele două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se completează se desăvârşeşte şi ca persoană prin femeie, şi invers. Fiecare devine un fel de co‑persoană şi amândoi o unitate co‑personală, o ființă în trupuri separate.

De aceea, bărbatul care ar trece de la o femeie la alta nu se mai realizează ca persoană, definită prin convieţuirea cu o singură persoană ca femeie. Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu‑zis acela va deveni mai mult un individ‑specie, căci cel ce e lipsit de o adevărată şi permanentă comuniune personală e mai mult un individ uniform al speciei decât o persoană. În el se dezvoltă mai mult pasiunile speciei, nearmonizate şi neînfrânate. 

Bărbatul are în femeia iubită umanitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Şi viceversa. Ei îşi sunt unul altuia deplin descoperiţi, într‑o totală sinceritate; fiecare îi este celuilalt ca un alt „eu”, rămânând totuşi un „tu” care îi este necesar pentru a se descoperi.

Fiecare se uită pe sine, făcându‑se eul celuilalt.

Iată ce spune Sf. Ioan Gură de Aur:

„Cel iubit este pentru cel ce iubeşte identic cu sine. Însuşirea iubirii este de aşa fel încât cel ce iubeşte şi cel iubit nu mai par să formeze două persoane deosebite, ci un singur om”.

De aceea observam la cei care se iubesc trasături comune, gânduri comune, completări, aceleaşi trăiri şi chiar merg, păşesc la fel.

Până la urmă, îți dai seama cât curaj îți trebuie să îți deschizi sufletul, și din iubire să îți iei inima din piept cu toate comorile ei și să o dăruiești așa întreagă, fără să stai pe gânduri, unei persoane străine doar pentru că tu i-ai văzut pentru o clipă, atât cât s-a oprit timpul între voi, inima, și crezi că se potrivește cu a ta. 

Doar pentru ca vrei ca persoana aceasta să aibă două inimi.

O greșeală specifică doar oamenilor, este aceea că îmbracă de cele mai multe ori haina grea a durității, să ascundă sub ea sensibilitatea inimii. Nici florile, nici animalele nu știu să îmbrace această haină. Ele rămân așa cum sunt, sensibile. Nu se ascund. 

m.i

,,Iubirea stă în calea morţii. Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există numai pentru că iubesc.Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o părticică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor, iubirea.,,

replică celebră - Război şi pace de Lev Tolstoi (1869)

Jurnal de dragoste necreată - Cap XL - Raze de soare

Am o colecție-ntreagă din raze de soare
Din inimă o împart
La fiecare.
Cu oamenii din drumul meu
Să aibă și ei, soare mereu.

Și atunci când viața li s-o înnora
Să aibă o rază măcar, din colecția mea.
Sunt strânse cu grijă
Păstrate cu drag
Efectul lor, un zâmbet larg.

Viața-mi albastră cu visuri cu tot
Talazuri sălbatice
Neatinse vreodată de nu vreau sau nu pot
Valuri înalte de lecții primite
Ploi reci tăcute de lacrimi vărsate
Cuvinte tânjite, gânduri uitate.

Din inimă împart
Razele strânse
Cu oameni, cu flori, cu suflete triste
Să uite tristeți sau doruri nestinse.

Eu știu nu am voie să obosesc
Trebuie să alerg să mă ridic să răzbesc.
Să iert pe toți să dezleg și să-ndur
Raza iubirii e cheia de aur.
Colecții de ai din raze de soare
Împarte și tu cu fiecare.
Astfel toți oamenii din calea ta vor avea
Colecții de raze din soare
De împărțit altora.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap- XXXIX - Despre Credinta

Se spune că ştiința ar afirma prin diferite studii că sufletul omului ar avea 21g. Vedeți dar cum din cele 21 de g se nasc mii de sentimente, zeci de mii de lacrimi de fericire sau necaz, griji, bucurii, tone de speranțe, vise, visuri împlinite, fluturi în stomac, nădejde cât un munte, temeri, iubire infinită ș.a. 

Păcat că nu toți cred că au suflet. Cel mai trist la cei ce nu au credință, cred, este faptul că ei mor și punct. Sunt doar niste mașini, sau poate maimuțe evoluate. 

Nicio șansă nu își mai dau ei singuri bieţii să își revadă vreodată copiii, părinții, soții și pe cei purtați în inimă, în gânduri sau pe cei dragi care părăsesc lumea aceasta. 

Ei singuri mărturisesc necredința lor cumplită, pierzătoare: ,,nu cred că ne vom mai vedea sau revedea vreodată) Din necredință nu se vor mai vedea niciodată (vă dați seama ce cumplit și trist) pentru că firesc după necredința lor nu mai există nimic. 

Cei ce cred, sunt vii și rămân vii. Prin credință ei nu mor niciodată ci trec la viața cea veșnică. Credința biruieşte noțiunea de timp. Prin credință si prin rugaciune, cei vii comunică cu cei adormiți. 

Cei ce cred iubesc cu adevărat și cred că sunt iubiți. Nu înşală şi nu se înșală singuri nefiind siguri. Cred în iubirea lor. Fără credință nimic nu există și exemplele pot fi multe:

,,nu mai dau examen căci nu cred că îl iau/nu mă căsătoresc căci nu cred ca o să meargă/ nu iubesc căci nu cred că mă iubește/ nu ajut că oricum nu cred că asta ajută/ nu fac o casă, nu cred că o termin/ nu șofez căci nu cred că aș fi în stare/ nu fac o școală căci nu cred îmi folosește/ nu iau medicamente căci nu cred în efectul lor/ nu merg la medic căci nu cred că știe ce face/ nu cred că mă fac bine/ nu mai mănânc căci oricum cred că mor/ nu am credință căci nu cred nici în mine/ ș.a exemple pot exista continuu, infinit. 

Aș întreba însă pe cei ce motivează necredință căci ei nu văd pe Dumnezeu, dacă unuia dintre aceștia îi moare un părinte de ex. cum pot dânșii explica cuiva că părintele lor a existat/ există. Cum?! Nu îl credem ,,pe vorbe,,. Dar poate nici el nu mai crede căci nu are dovezi. Prin necredință devine nesigur. Vedeți?!

Celui ce crede i se împlinesc toate după credința inimii lui, absolut toate, o virgulă nu piere neîmplinită de Dumnezeu pentru că ceea ce la om este cu neputință la Dumnezeu este cu putință. 

Muncește în credință/ lucrează pentru a obține ceea ce crede că îi este necesar și reușește crezând în țelul său.

Celui care nu crede, nimic nu îi merge în viața aceasta pentru că oricum și dacă ar realiza câte ceva, nu crede în ce are. 

Fără credință totul este un non sens. Toată frumusețea și priceperea omenească fără credință și fără iubire este ca ,,o cârpă de lepădat,, căci ,,o clipă numai, și pe toate acestea moartea le primește,, 

Cei care nu cred nici nu există practic, ei nu cred asta. Sunt necredincioşi uitând de Învierea lui Hristos care a rupt legăturile morții, asemenea firii omenesti a Apostolului Toma care afirma că nu va crede decât dacă va atinge el, exact ca orbii sufleteşti despre care vorbim că nu au credință. Nu uitați că Tomei i s-a împlinit dorința când:

,,Uşile fiind încuiate de teamă şi Apostolii stăteau la cină, Hristos a venit în mijlocul lor şi le-a zis, Pace vouă! 

Toma adu degetul tău încoace şi pune mâna ta în coasta mea, iar Toma atingând a simțit ranile şi semnul cuielor şi a zis, Domnul meu şi  Dumnezeul meu!,,

Acesta este trupul omului pnevmatizat, restaurat de înviere, asemenea lui Adam înainte de păcat, aceasta este minunea Învierii, ridicarea omului la îndumnezeire, Adam cel nou vindecat, deşi a trecut prin uşile încuiate Hristos, nu era doar un duh, când Sfântul Apostol Toma a atins cu mâinile sale, a simțit ranile şi trupul lui Hristos real. Aşadar fără credință și fără iubire  suntem pierduți, nimic nu suntem! 

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap XXXVIII - Parvenitul

Poate cumva auzi Păcală
Că în viaţă nu contează
Doar cât de sus poți să te urci.
Contează înainte de toate
Pe ce cale mergi să ajungi.

Cu toții dând vina pe viață
Să se descurce, asta învață.
La grădiniță când te duci asta auzi:
,,Învață-te să te descurci,,
,,Uite Ionel s-a descurcat,
Șiretul singur și-a legat,,
Așa de mult s-a descurcat,
Că numai repetent a stat.
Ieri repetent, azi deputat.

Ce vrei să faci? S-a descurcat!
Ieri vindea fier, azi senator.
S-a descurcat. Uluitor!
 Să citească chiar nu știe,
Are talent la șoferie. S-a descurcat. Cum?
Doar el știe!
Anatomia nu-i plăcea, la fel nici școala, era grea.

Azi e chirurg, s-a descurcat. Să te descurci e minunat.
Să te descurci și tu de vrei
Să nu ajungi pe mâna lui.
Avea tarabă vindea blugi,
Azi e patron, s-a descurcat.

Mai pe caiet mai pe sub raft, îi merge bine, a scăpat.
Dacă eram și eu nepot mă descurcam căci știu ce pot.
Primar să fii, că te descurci chiar dacă toate le încurci.
Nerod să fii, de te descurci, rău niciodată n-o mai duci.

Limba română suplinea se mira și mă întreba, cine-i Manole, cum zbura, de sus el când s-a aruncat?
Nu știu cucoană, s-a descurcat.

Dar și 'mneaei s-a descurcat, postul la școală l-a păstrat.
Ce să vă spun?
 Te și crucești, toți se descurcă ca-n povești.

Își fac palate în trei zile și peste tot răsar doar vile.
Și fiind mama ei de viață
Să se descurce toți învață
La grădiniță când te duci asta auzi:
,,Învață-te să te descurci,,
,,Uite Ionel s-a descurcat,
Șiretul singur și-a legat,,

Cum? Știu ei cum, s-au descurcat.
Unde au ajuns nici n-au visat.
,,Școala vieți,, dacă absolveam,
Cu toții azi ne descurcam.
Concluzia e tristă poate, ce învățământ, ce sănătate?

De te descurci chiar ai de toate!

m.i

Jurnal de dragoste necreata - Cap XXXVII - Fumul tamaiei de brad, agata pamantul de rai

Padurea este vie si are in mijlocul ei apa vie. Cred ca mi-e sora cumva de la tata. Tatal Dumnezeu. Nu degeaba spun batranii nostri ca romanul e frate cu codrul. Ador padurea in toata minunatia ei. Merg incetisor prin padure, ca si cum as citi o carte si-mi umplu plamanii cu mirosul dulce de mucegai al pamantului. Pamantul sta aburind ca o paine tocmai scoasa din țest. Imi vorbeste iar eu o ascult. Ma cearta pentru prostiile pe care le mai fac si eu, suiera si se astampara. Nu ma supar căci o iubesc. Iarna asta hada fara pic de fulgi a fermecat pădurea, totul este aici uitat de timp. Padurea pare ca a adormit si s-a cufundat intr-un somn lung. Crengi de copaci cazute din inalt acoperite de frunze aramii par asezate intr-o armonie perfecta cu paraul si vegetatia din jur.

Respir umezeala aerului, dimineata devreme. Privesc rasaritul din varful copacilor. Gust din ceata diminetii cu aroma de nard, ce decoreaza feriga si muschii care imbraca copacii.

Imi invaluie inima parfumul proaspat, ca de tamaie dintr-un amestec fin de brad si pin. Mi-as face drum prin tufisurile misterioase, pe cararea spre inima ta, sa simt adierea vantului din parul tau cum imi mangaie fata si parul.

Ascult cum rasuna ecoul, facut de ciocanitul ciocanitoarei, toaca veche, de taina, batuta cu ciocul ei tare in scoarta copacilor, ascult pasarile padurii si plansetul apei ce curge lin spre mine. E liniste. Vreau sa ascult cantecul linistii, stii, seamana cu vocea ta, doar ea ma linisteste asa. Pasesc fara vreo tinta anume printre amestecul crengilor, sa-mi caut cea mai scurta linie senina, ce leaga pamantul de cer si pe mine de univers, tu esti intregul meu univers.

Imi fac propriul drum, pasind prin covorul de frunze multicolore. Unele cred ca sunt din argint.

Se purifica sufletul meu in aceasta minunata lume a padurii.

Vreau sa locuiesc in linistea padurii si ii fac un loc in inima mea. Incerc sa zaresc prin desisiul copacilor uitati de Cronos capitele aurii ale lanii de aur din razele de soare jucandu-se in parul tau ca ambra. Ici-colo, risipit, cate un luminis pe unde soarele se furiseaza sa-mi mangaie fata asa cum numai tu o faci, pare fum de tamaie ce urca spre rai sau falfaitul aripilor de inger ce ma vegheaza de la botez. Ametitoare priveliste a coltului de rai, uitat de Sfantul, pe pamant. Ca marturie rasare-n zare spre islaz, turla zvelta a micii bisericute, ce impunge triumfator cu crucea ei, nebunia si haosul zilei de azi..

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

-m.i-

Jurnal de dragoste necreată - Cap XXXVI - Jobenul uitat

Câte așteptări o fi așteptat

Câte speranțe o fi avut de sperat

Câte versuri o fi scris

Câte inimi o fi distrus

Câte domnițe după el or fi plâns

Câte gânduri o fi adunat

Câți ochi frumoși or fi suspinat

Câte zâmbete o fi dăruit

Câte clipe o fi fost fericit

Câte întâmplări o fi întâmpinat

Câte dueluri s-o fi duelat

Câte mile o fi gonit

Câți cai o fi călărit

Câte povești o fi ascultat

Câte roluri o fi interpretat

Câte doruri o fi îndurat

Câtă răbdare o fi răbdat

Câtă iubire o fi dăruit

Câtă iubire o fi primit

Câte flori o fi cumpărat

Câte iatacuri o fi vizitat

Câte cuvinte o fi rostit

Câte cuvinte o fi jinduit

Câtă dragoste o fi-ncăput sub joben

Câte trăiri, bucurii sau blestem

Câte vieți o fi însoțit

Câte nopți o fi fost primit sau gonit

Câte dacă ar putea ar fi istorisit...

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap XXXV - Minunea

Sfârșit de noiembrie început de decembrie, vânt uscat mistuitor ca și vântul de prin frigiderele majorității românilor, iarna lui '89, sărăcie lucie, magazine care țiuiau de goale, vitrine pântecoase cu geamurile murdare pline cu creveți vietnamezi din făină de orz gata făcuți, bâltind a ulei întinși ca niște piramide pe tăvi mari albe din plastic, lumina oprită mai toată ziua, untură pe pâine cine avea, marmeladă acră și eugenii fără cremă pline de sfaiogi (lingeam puțina cremă și aruncam biscuiții). Fără lumini pe străzi Bucureștiul părea pustiit și gol. 

Oamenii plini de griji îmbrăcați cenușiu mai toți. Mașinile nealimentate din lipsa benzinei zaceau sub prelate scorțoase pline de praf asteptându-și rândul la circulat în funcție de număr, cu soț sau fără soț. Noi copii. 

Caietele de școală erau cu foi din ce în ce mai de proastă calitate aproape gri paginile, obligația de a le linia întotdeauna, era un coșmar, asta chiar azi vorbeam cu cineva foarte drag venindu-mi în minte acest amănunt al liniatului caietelor, operațiune făcută cu migală bineînțeles de mama, cei mai mari din clasele 7-8 trăgeau două linii una lângă alta una cu albastru si una cu roșu, mă rog nu despre asta vreau să vă povestesc, nici de ,,bucuria,, bomboanelor cubaneze care ne mai îndulceau sărbătorile sărăcăcioase de iarnă, ci despre o mare minune, pe care a facut-o pentru mine Sfântul (Moșul) Nicolae, știți voi, toate minunile sunt mari dar cele mai mari se petrec în taină, sunt vii și nu se uită niciodată până la ultima clipă a vieții. 

Tata era preot la o bisericuță mică tare ca o jucărie dulce, ca o icoana vie undeva sub pasarela Băneasa pe lângă linia tramvaiului 5 în vechiul Cartier de căsuțe sărăcăcioase Diaconescu, bisericuța fiind făcută pe cheltuiala vrednicului de pomenire Justinian Patriarhul în plin comunism când bisericile se desființau și sfințită chiar în ziua luna și anul nașterii tatălui meu 21 mai 1953, unde el a slujit 26 de ani, la Dumnezeu nu există coincidențe, noi oamenii din necredintă spunem așa. (azi Băneasa Herăstrău este mare cartier select de fițe al capitalei, râvnit) 

Fratele tatălui slujea la Biserica Puișor-Spirea Nouă pusă pe listă pentru demolare, chiar unde s-a construit acum Catedrala. Primii fulgi de zăpadă, ziua Sfântului Nicolae, zi pe care noi copii fiind o așteptam cu multă bucurie. Merg împreună cu mama, plecăm spre biserica unde slujea tata. Nefiind curent electric și tramvaiele nu mergeau, la metrou se lucra ceva, noi locuind aproape de Biserica unde slujea unchiul meu am mers acolo pe jos fiind mai ușor. Am stat la Sfânta Liturghie și m-a împărtășit nenea Costel părintele cum îi spuneam eu unchiului meu. Când am plecat de la slujbă se făcuse un frig afară de-ți trosneau oasele, nici țipenie de oameni pe străzi. Pustiu. Am ieșit printr-un gănguleț dintre blocuri spre bulevard. 

Unde ar fi acum Mariott, dintr-o dacia pickup a căzut în fața mea o cutie simplă din carton tare de culoare gri legată cu sfoara. Mașina a coborât în viteză panta dealului spre Unirea si s-a făcut nevăzută. Pe cine să strigi ce să faci?!

Am ridicat cutia, și am desfacut-o curios. În ea, minune, o pereche de ghetuțe maro numarul 38, atât purtam eu atunci. Eram un copil. Ce bucurie și ce mare minune făcuse Sfântul Nicolae cu mine, m-a binecuvântat în chip real. A fost acolo. Din Rai pe pământ! 

Îmi amintesc cu drag cum ne pregăteam ghetele pe care noi copiii le curătam în seara de dinaintea Sfântului Nicolae și în care bieții noștri părinți dragii de ei puneau cu cine știe ce eforturi câte ceva să ne bucure inimile. De fapt cel mai mare dar este iubirea. Asta puneau ei, iubire! Mare și Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi! Pe parcursul vieții până acum am primit mult ajutor de la Sfântul Nicolae!

________

Mi-aș dori ca Sfântul Nicolae să ajungă la toți copiii din lume și ei să aibă bucuria aceea a mângâierii Sfântului lui Dumnezeu așa cum personal am trăit când eram copil și am primit o pereche de ghetuțe direct de la Sfânt.

m.i

Jurnal de dragoste necreată Cap XXXIV - Visul

Visul- Epilog

Astăzi cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la Gărăgău și luând legătura cu PC Preot Paroh Teodorescu Valentin am aflat întocmai cum speram să descopăr.

Într-adevăr cu mulți ani în urmă Părintele Ioan Popescu a existat și a fost Paroh și slujitor al Bisericii din sat.

Nu se cunosc cu exactitate anii de slujire dar este născut pe 28 Martie 1865, nu se cunoaște anul decesului dar cavoul familiei este construit în anul 1930, părintele ar fi avut etatea de 65 de ani.

Nu se știe nici măcar dacă este înmormântat acolo pentru că în documentele vremii se menționează anume că părintele ar fi plecat să slujească în moldova.

Că s-a mai întors sau a rămas pe acolo Dumnezeu știe aceasta.

Un alt amănunt important este că pe cruce scrie ,,Rugați-vă pentru ei,, iar în acel vis părintele asta m-a rugat. Să îl pomenesc. Iar chipul părintelui este aidoma celui care mi-a apărut în vis.

Mare și minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!

m.i  8 februarie 2020


Visul

Într-o noapte prin luna mai acum vreo 7-8 ani, am avut un vis ciudat.

Se făcea cumva că eram musafirul cuiva într-o casă părăsită de foarte mult timp, ca un conac cu parter și un etaj și deși era noapte iar in casa aceea erau mulți păianjeni și praf peste tot, am intrat fără vreun dram de teamă și mă plimbam prin ea urcând scara interioară impresionantă din marmura albă ca laptele cu o balustradă lucrată în fier forjat negru cu o mână curentă dintr-un lemn maron -stejar cred foarte frumos lăcuit. 

Avea la parter niste ferestre foarte largi cu multe ochiulețe de geam din cristal prin care intra lumina lunii de afară și se vedeau stelele. Peste ferestre erau niste draperii grele din catifea mov destul de învechite.

Pereții erau zugraviți într-un crem murdar și o stanță tip rol auriu peste. 

În holul de la intrare din fața scarii era un pian cu coadă care mi-a rămas în minte și urcând scara, sus la etaj am vazut multe tablouri vechi, teancuri de cărți peste tot multe cufere închise  și un birou mare pe care erau multe scrisori și un ceas nemțesc cu pendulă destul de prăfuit. 

Acolo dintr-o dată m-a întâmpinat in preot destul de în vârstă pe la vreo 75 de ani, subțirel cu părul alb bine îngrijit și pieptănat într-o reverendă neagră închisă cu năsturei deși pe piept cum purtau preoții demult și cu buzunar roșu și guler de cămașă albă. 

Avea îmi amintesc bine mustață albă și barbă cioc foarte bine conturată. Mi-a spus că se numește Ioan și că sunt în Comuna Necșești, că aceea este casa în care dânsul a locuit cât a trăit și a slujit acolo. Se făcea cumva dimineață și stiam cumva eram conștient că trebuie să plec de acolo. 

L-am rugat să îmi dea mie pendula eu fiind tare pasionat de lucrurile vechi și de mecanică, chiar perfect îmi amintesc că i-am zis ,,părinte dumneavoastră nu mai trăiți și nu mai aveți nevoie de ea,, și mi-a răspuns ,,că din vis nu pot duce nimic în viață dar că mi-o dăruiește dacă o pot lua,,. 

M-am trezit din vis foarte marcat. Am plecat la Alexandria cu diverse și după-amiază am intrat la ceasornicarul de pe centru, Ionel, să îmi schimbe o baterie la un ceas. Locul unde repară ceasuri este destul de strâmt amenajat cumva într-un fel de tonetă din termopan. Agățată în spatele lui văd o pendulă și îl întreb dacă cumva e la vânzare. 

Îmi spune că este a unei doamne în vârstă internată la spital și că nu știe dacă o va vinde dar o sună și îmi spune. Plec prin oraș cu treburi și aproape când uitasem mă sună Ionel și îmi spune să trec dacă mai vreau ceasul ca doamna o vinde pentru șapte sute de mii de lei cum erau atunci banii.

Trec și iau pendula încântat și cand ajung acasă la țară o pun nerăbdător pe o masă să o curăț și să mă uit la mecanism. Când o sucesc pe toate părțile rămân ca mut. 

Deasupra ei cu un creion chimic din acela pe care îl băgăm în gură copii fiind și scria mov este însemnat ,,Preot I. Popescu-  Gărăgău,,

__________________________________________

Aceasta un este o poveste este relatarea reală a unei întâmplări adevărate din viața mea.

Eu slujesc la Olteni de 21 de ani, Gărăgău este aprox la 25 km distanță foarte aproape de Necșești. Ionel este ceasornicar și are un centru de reparații ceasuri undeva prin centrul orașului. 

Jurnal de dragoste necreată Cap XXXIII - Avem nevoie..

Avem nevoie de dor. Dorind iubim mai curat mai intens.

Avem cu toții nevoie de poezie.

Această magie fascinantă care încinge fantezia cuvintelor, care dezgoleste emoții şi naşte în spectrul inimii culori şi sentimente noi.

Avem nevoie neapărat de vise.

Această lume paralelă care răsare în inimi când soarele apune şi naşte la viață tot ce am uitat din lumea de dinainte de apus cândva.

Avem nevoie de iubire.

Această flacără pură, neatinsă care ne încălzește inimile când stau să-nghețe şi luminează ochii osteniți de lacrimile neputințelor.

Avem nevoie de iertare.

Această apă din izvorul nemuririi pe care buzele ce-o gustă în veci nu vor mai înseta de viață.

Avem nevoie de credință.

Această mană din cer lăsată ca merinde pe drumul spre înviere. 

Avem nevoie de zâmbete. 

Zâmbindu-ne împărțim bucuria.

Avem nevoie de înfățișări.

Îmbrățișându-ne împărtășim fericirea.

Avem nevoie de lacrimi.

Lăcrimând ne spălăm sufletele împovărate.

Avem nevoie de blândețe.

Fiind blânzi ne luam de mână cu îngerii.

Avem nevoie de răbdare.

Cu răbdare biruim neputințele.

m.i

Jurnal de dragoste necreata - Cap XXXII - Noapte la Tismana*

Frig cumplit, frig sfasietor de toamna tarzie, care-ti mistuie oasele si le macina incet marunt. Eram tanar. Nu simteam asa tare ca acum. 

Drumuri lungi de munte si brazi inalti, inalti, care unesc pamantul cu cerul. Pe cararea stramta ce duce la intrarea in Sfanta Manastire mintea mea vede jucandu-se, copilul Vlad Tepes, zburdand de fericire pe calul lui de lemn. Si urc. 

Urc vrajit de chemarea sunetului de toaca ca ropotul ploii mocanesti, ce plange parca pentru sufletele noastre ostenite de pacat, sunetul acela divin asemenea ploii in ropot, primavara. 

Ajung sus in poarta manastirii, frumoasa lucrare, in fata unui calugar pe care timpul parea ca nu-l cunoaste. Mare si sfanta randuiala si taina! 

- Sarut mana, preacuvioase! Zic tare gandind ca poate nu aude bine.

Simtindu-mi apropierea, cuviosul s-a asezat pe un bustean de fag si ma privea fara sa ma priveasca. Era evident ca cine-l cauta nu-i facea , deocamdata, nici-o bucurie. Cred ca eu eram picatura finala.

- Ei, da cine-i parintelul?

- Eu sunt... si am inceput sa-i istorisesc..

- A-a-a, mata erai! (cu o dragoste si o rabdare dumnezeiasca ca si cum m-ar fi cunoscut din veacuri)

- D-apoi m-as mai fi ascuns si eu de lume. Dar, daca Dumnezeu te-a trimis la mine, atunci ma bucur sa te vad.

Parintele acela calugar avea niste mustati mari, albe si o barba ca zapada. Ascultandu-ma si-a intins mana dreapta in cofita asezata sub icoana Sfantului Nicodim, s-a inchinat cucernic, apoi facand semnul sfintei cruci peste ulcica cu apa scoasa, a baut frumos, fara lacomie, aveai imaginea ca s-ar impartasi din Sf. Potir. 

Atata putere euharistica intr-un om.. Asa o blandete sufleteasca, gandeam,.. in fata mea este un sfant... si apa era fericita sa fie bauta de el, eram sigur.

Asa de mic ma simteam in fata parintelui. Uimitor cum adevarata statura a unui om se arata doar in scaunul de spovedanie, cum pacate, multe sau putine, mici sau mari, constiinta pacatului in sine, este atat de mare incat un om voinic cat bradul, se face atat de mic ca iti vine sa te intrebi unde a intrat, intra adanc in sine si se micsoreaza cumplit pana la starea primara, si se face ca un prunc pentru a redobandi harul, pentru a se naste din apa si din duh, fiecare crestin care se sovedeste curat, este nascut din nou din  lacrimi duhovnicesti. 

Si ii vorbeam parintelui, povestind sufletul meu si cate am mai patimit sau am gresit si eu nevrednicul de la intemeierea mea de catre Dumnezeu, in lumea aceasta. 

Sa fi trecut ani, ore sau poate clipe, nu stiu. Doar dangatul clopotului chemand maicutele la rugaciunea de seara, mi-a deschis ochii. Eram singur pe busteanul de fag din fata manastirii, iar cuviosul ce imi usurase sufletul, dispăruse. 

Era cuminte la locul lui in icoana de deasupra usii masive de la intrarea in pridvor. 

Era... era, fusese chiar Sfantul Nicodim.

Atunci mi-am ridicat genunchii si am intrat in manastire cu lacrimi in ochi, Mare si Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai!

*Manastirea Tismana, din orașul cu același nume al județul Gorj, este considerată cea mai veche așezare monahală din Țara Românească, fiind construită între 1377 – 1378. Are hramul Adormirea Maicii Domnului. Ctitorul mănăstirii este Cuviosul Nicodim, beneficiind financiar și de sprijinul domnilor Radu I, Dan I și Mircea cel Bătrân. De-a lungul timpului, s-au mai construit clădiri noi în jurul mănăstririi, s-au făcut restaurări astfel că, astăzi, acest edificiu religios este unul dintre cele mai frumoase ale României.

Pictura murală din interiorul bisericii mănăstirii are o deosebită valoare artistică, fiind executată atât în secolul al XVI-lea cât și în secolul al XVIII-lea.

-m.i-

Jurnal de dragoste necreata Cap XXXI - Călătorie pe mare la porțile Levantului

Azi ploua mărunt parcă, și dis de dimineață razele firave de soare încercau să se strecoare până în suflete dincolo de pâcla și ceața umedă a iernii hâde fără pic de fulgi sau ger. Iau bulevardul în piept și urc grăbit spre Capșa, pe lângă Teatrul de revistă Constantin Tănase. 

Am ajuns într-un final, deși trebuia să fi fost aici de mai bine de  jumătate de oră. Dar ca niciodată, am întârziat.

- Domnul, ca de obicei?

- Da, dar să fie amară tare, poate așa îmi îndulcește ziua asta în care am nevoie de multă răbdare. 

 (îmi dau seama că am gândit cu voce tare) și 

încerc cumva să îmi așez hârtiile și le pun cap la cap, aștept. De întâlnirea asta depinde șansa mea să fac acel film. 

Cad așa pe gânduri, mă văd rătăcind în vreun port prin părțile Anatoliei*, fără un scop anume, cu ea de mână, sărutând-o încet și poate doar să ascultăm vechi poveşti despre mare istorisite pătimaș de marinari bătrâni și cu chef de vorbă,uitați de ani, sau îmbarcați pe vreun barcaz viteaz în lupta cu valurile mărilor ce transportă cafea şi alte minunății de mult uitate, în exoticul Levant.

*anatolia în limba greacă înseamnă răsărit de soare/ Anatolia (În limba greacă numele înseamnă "răsăritul soarelui" sau "est". Cuvântul turc Anadolu este derivat din versiunea greacă.)

Regizorul căci cu dânsul aveam de discutat mă studia atent de la două mese depărtare, privindu-mi foarte atent toate mișcările. 

- Tinere, zici că ești nerăbdător să mă cunoști?

- Iata-ma, sunt aici, ai zece minute sa imi castigi interesul, te ascult.. altfel... (și bate cu degetele în măsuța de sticlă) 

-Trebuie să ai o poveste bine ticluită, eu n-am timp de prostii.

- Călătoria de care vă scriam... știți, am găsit soluția... avem finanțarea.

Mereu mi-am imaginat în cele mai mici detalii o călătorie pe mare dincolo de porțile الشام, Ash-Shāmului muncind pe punte ca simplu marinar. Și la sfârșit poate eu să fiu un marinar bătrân cu barba albă ca zăpada şi tolba inimii plină de poveşti cu aromă de vechi fanar.

Să fi navigat pe toate mările lumii, atât de mult să fi navigat, că era să fi căzut de pe pământ.

- Tinere, stai.

- Nu am timp azi, a venit ea, a ieșit soarele, dar domnule aveți zece minute luni, să mă convingeți să vă iau cu mine în această călătorie extraordinară peste timp!

- Îmi placi tinere, nu mă așteptam.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

-m.i-

Jurnal de dragoste necreată Cap. XXX - Dumnezeu se face tuturor toate. Dar noi?

Dumnezeu se face tuturor toate. 

Unul vrea o casă, altul s-a plictisit de ea, altul plânge de foame, altuia îi este rău că a mâncat prea mult, altuia îi este sete dar n-are apă, altul răcorește asfaltul risipind apa. 

Unul vrea nevastă, altul vrea să scape de ea. 

Unul vrea să învețe, altul fuge de şcoală. Unul se vaită că este prea sărac, altul se tânguieşte că nu ştie  ce să facă cu banii de teamă să nu îi ceară cineva din ei. Unul se plânge că este sătul de viață, altul se roagă să mai trăiască măcar o zi, o clipă. 

Unul vrea ceva, dar nu ştie ce, altul ştie ce vrea dar nu ştie cum să ceară. Unul e ateu dar se bucură în mod egoist de tot ce a lasat Dumnezeu şi nu recunoaşte nimic, toate i se cuvin de la sine. 

Una înaltă vrea să fie mai scundă, una scundă vrea să fie înaltă. 

Altul se crede sfânt și profețește fals dar are inima putredă, altul se crede păcătos dar strălucește de sfințenie, unul are viziuni dar este orb și minte, altul vede dar nu observă nimic, unul e surd dar aude tot, una omoară cu gura prin bârfă, cât un oraș întreg, alta îşi doreşte măcar o vorbă bună. 

Unul îşi blesteamă părinții şi le spune că s-a saturat de ei, căci nu sunt buni de nimic, altul îşi plânge părintele mort şi ar da timpul înapoi pentru o clipă cu el. 

Alții se sinucid, alții ucid, unii râd, alții plâng. 

Jurnal de dragoste necreata - Cap XXIX -Voi alerga inconjurand pamantul

Inconjurand, de mii de ori eu voi imbratisa pamantul si zarea si marea voi scurta, doar sa fim. 

Voi alerga asemenea ghepardului, sa le arat ochilor mei doar ce mai faci, voi asculta vantul sa iti aud vocea de Aether. Si de vor fi intrebari pe care nu le-ai pune stiind ca in inima ta nu au raspuns raspunsurile mele, voi zbura cu gandul peste norii ispitelor ce intuneca ochii gandului, dincolo, spre lumina clipelor de bucurie a emotiilor dintre noi si tot ce ne uneste si ne face fericiti sa te lumineze, de eu n-oi fi in stare. 

Fuga asta a inimii mele spre tine, imparateasa si doamna, se naste din iubirea necreata, iubirea pura dintre noi doi, din iubirea ce nu se limiteaza, micsorandu-se pe sine doar la granitele vietii acesteia, ci mai presus de viata aceasta, care este doar umbra si vis. Stiu, multe sunt caznele si nevointele acestei alergari, multe sunt ispitele sa nu fim impreuna dar nu ma voi abate de la calea mea, simtind ca ma iubesti, pentru ca mare este si puterea iubirii. 

De-mi va fi sete, voi bea nectarul florilor ce-oi intalni in calea mea. De-oi osteni, voi odihni sufletul meu pe un nor de dor ce ma va purta mai lin spre tine. Si cand picioarele imi vor fi ingenuncheate de ispite, nu voi cădea în deznadejde, imi voi deschide aripile date de dragostea ce o simt pana la tine si te voi inconjura imbratisandu-te la pieptul meu cu ele. Inaintea ta voi alerga inconjurand pamantul.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

-m.i-

Jurnal de dragoste necreata - Cap. XXVII - Zboor

Candva am avut un vis. Eram intr-un parc, parculetul din capatul strazii Ing.Teodoru de la noi unde ma jucam cand eram copil si dintr-o data s-a iscat asa din senin un vant puternic si m-a luat, m-a ridicat ca pe o frunza, sus, apoi deasupra copacilor si doamne, zburam.. m-am ridicat sus, tot mai sus si era atat de bine... eram usor, aproape ca ma desprinsesem de lume. Mi-am dat seama si atunci m-am speriat tare. 

De teama am inceput sa ma rog lui Dumnezeu si incet, usor, am inceput sa cobor si sa revin pe pamant. A fost un moment divin. O clipa de fericire adevarata pe care cuvintele omenesti nu o pot descrie, ar fi prea sarace. As vrea sa zbor... m-as ruga sa mai pot zbura sa fiu curat si stiu ca nu as reveni nicio clipa. 

Povestit de Nuțu. In memoria sa, stiind ca acum are aripi in Rai.

m.i

Jurnal de dragoste necreata - Cap XXVI - Marea dragoste

Imi vine-n minte soapta ce mi-ai scris-o pe inima si dulceata unica a ultimului sarut.

Am in sange nevoia de noi, in zborul calului inaripat care ma poarta la tine si pe care il hranesc cu jarul inimii mele! 

Tu stii... este atat jar in inima mea din iubirea ce-ti port, simt ca as putea topi muntii de titan care ni se impotrivesc. Sar in sa, gandul ca ajung la tine imi da putere sa unesc pamantul cu cerul. Si il unesc. Iubindu-te, simt cum intreaga lume se da la o parte din fata mea in zborul asta catre tine. Iubirea ce-mi impartasesti imi da o forta de telamon. Cu tine cutreier timp, mari si oceane de visuri, cutreier sentimente, sperante, impliniri si impletiri de gand. Tu esti sensul firesc al cuvantului dor. Ochii ma dor daca nu sorb in ei lumina ochilor tai, mainile ma dor daca nu te cuprind, urechile ma dor cand nu te aud. 

Cu noi lumea a inceput. Intr-o clipa sunt la fantana fericirii, locul nostru de intalnire-eternul loc, imparateasa mea, doamna mea, stea minunata a stelelor de pe bolta cerului din sufletului meu. Principessa preafrumoasa, imi incarc venele cu tine, cu mirosul tau de trandafir alb dupa ploaia de dimineata, te simt cum imi treci prin inima si imi racoresti toata fiinta cu apa vie a sarutului tau ametitor. Iti mangai parul culoarea ambrei si degetele mele se impletesc in firele lui mestesiugite cu multa grija de mari mesteri faurari, privesc in ochii tai tarmul mirific unde creste si traieste dragostea fara sfarsit. Marea dragoste. 

Imi vine-n minte soapta ce mi-ai scris-o pe inima si dulceata ultimului sarut. Sunt viu doar pentru ca tu existi! 

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

-m.i-

Jurnal de dragoste necreată Cap XXV - Moartea?! ,Dumnezeirea mişcă spre Sine toate lucrurile care sunt capabile de iubire.... Sf. Maxim Mărturisitorul

Ceea ce pentru mica tărâtoare (omida), cu o viață chinuită, inseama sfârșit, pentru un fluture înseamnă viață, înseamnă zbor curat, roua florilor, rai desăvârșit. 

Bobul de grâu trebuie îngropat pentru înviere, pentru a se naște la viață.

Soarele apune intr-o parte a lumii dar imediat răsare în alta.

Pentru mai sceptici fizica cuantică a demonstrat științific și ea că moartea nu există.

Păi bine asta știe orice băbuță fără prea multă carte dar cu multă credință nădejde și dragoste de pe aici de la mama ei încă de acum 100 de ani care știe de la mama ei de acum două sute de ani și tot așa din neam în neam. Doar cu iubire. Cand mâna ,,babei,, face semnul sfintei cruci, unește cerul cu pămîntul într-o clipă, moartea dispare ca noaptea în fața zorilor de zi, ca întunericul în fața luminii, aia fizică cuantică și spectroscopie optică.

În fața credinței dar mai ales a iubirii de cele mai multe ori științele rămân repetente.

Iubirea este moartea morții. Iubirea trece peste. Dacă cineva iubește pe cineva iubește și dincolo de mormânt, mai profund pentru că se adaugă dor. Și dorul e plămadă din iubire o accentuează. Iubirea este viată infinită. Dumnezeu este Iubire. Din iubire a făcut totul! Atât de multă iubire de necuprins:

,,Să facem om după chipul și asemănarea Noastră,, Domnul Dumnezeu Facere 1-26

Ce iubirea mai mare? Ne-a dat totul!

m.i

Jurnal de dragoste necreata - Capitolul XXIV - Nimicuri fără importanță

Există persoane care merg pe drumul vieții și pur și simplu uită, abandonează partenerul lor în această călătorie pierzându-și capul în mulțimea de chipuri din jur. Vor, de fapt nici ele nu știu ce vor. Merg așa haotic alături de alții și alții ca într-un miraj apoi când sunt și ele abandonate după ce au fost doar folosite sau dau iar de greu se așteaptă să își găsească partenerul acolo unde l-au abandonat doar le iubea, nu? 

Acela e obligat cumva să stea acolo prezent. Fără sentimente fără cuvinte fără nimic, vântul vieții peste el dar să nu-și abandoneze postul. Poate acela chiar așteaptă , dar ele nu mai știu locul și nici pe cine au avut ca partener de călătorie. Au vag în minte că le era bine. Nu în suflet că nu au așa ceva. 

În minte, omul rațional omul nou atât are minte. E liber să facă ce vrea. Ce atât iubire? ,, Iubirea se oferă nu trebuie să aibă și rezonanță,, 

Tot timpul caută dar nu vor mai găsi niciodată ce au pierdut. De fapt și-au pierdut sufletul. Poate tocmai cei care ii iubeau asta le era, suflet.

Nu este adevărat că odată cu timpul nostalgia trece. 

Sunt oameni care își dau seama de lucruri după ce le pierd. Atunci e plângerea și durerea mai mare. 

Sunt oameni care se tem să piardă anumite lucruri.

Aveți totuși grijă să nu uitați parola la viață. 

În ultima vreme ați intrat cam rar. (în viață)

m.i

Jurnal de dragoste necreată Cap XXIII - Lucruri pe care nu le ştie nimeni

Este uimitor cum lucruri care până mai ieri ți se păreau normale azi le vezi într-o altă lumină cu susul în jos. Este uimitor cum anumite persoane, aşa când te aştepți mai puțin îți ies de la inimă la fel ca frunzele uscate care se desprind de copaci și cad. Ce ar mai putea face copacul să le țină? Le-a crescut și hrănit cu seva propriei vieți. Pierdem oameni și lucruri, momente importante din neștiință din neatenție din nepăsare. Nu avem timp pentru cei care ne iubesc. Orice altceva este important. Mai important.

Apoi disperați încercăm să le găsim în oriunde. Ne agățăm de vise, de semne, de vânt de coincidențe deși coincidențe nu există. 

Nu se mai întorc. Au zburat precum cuvintele. S-au dus. Rămânem pustii fără să realizăm. 

Tocmai aici intră în rol ca în perioada cumplită de după al doilea război mondial după căderea Berlinului, profitând de disperarea oamenilor și sărăcia cruntă au apărut ,,jocurile,, de tip Caritas, știm toți de cine au fost inventate și gândite, și azi în zilele noastre profitând de slaba credință de deznădejdea multora, de depresia care este datorată secularizării tot mai accentuate, de deznădejdea realizării pierderii persoanelor care ne iubesc sau care ne vor binele, toți hoții și smecherașii leneși cărora munca le face rău, profitând de naivitatea multora dusă până la extremul prostiei, toți șarlatanii cu te miri ce ,,cursuri de guru,, diplome de la spiritul lui haret sau alte falsuri grosolane vând scump și foarte scump truisme. Mint pe față profitând de usturimea sufletească ale celor care sunt cuprinși de disperare. 

De ce scump? Scump pentru că prețul dragilor nu sunt banii cum gandesc mulți ci tocmai esența vieții- SUFLETUL! Da dragilor, sufletul este ținta! Astfel diavolul cel urâtor de oameni probabil ,,ținând sfat,, și-a trimis armatele de demoni pe pământ să atragă în iad cât mai mulți naivi promițându-le ,,creștere spirituală și mântuire,, îndepărtându-i de adevăratul Dumnezeu. Așa se face că ,,împielițatul,, și-a deschis cabinet. 

Cabinete sofisticate și cu nume multe de terapii diverse cu masaje, cu arome fine și mreje ademenitoare unde clienții simt furnicături în palme, pe corp, căldură, sunt puși să închidă ochii (oare de ce?) în loc să fie ajutați să-și deschidă cu adevărat ochii lor, sunt întorși în trecut în loc să fie îndrumați să meargă înainte (unde s-a pomenit la sfinții părinți vreodată să întoarcă pe cineva în închipuiri trecute?) Uneltele, toți repetenții, sau foști pușcăriași sunt văzători cu duhul, clarvăzători sau cine știe ce alte duhuri din adăncurile iadului la care nici n-ai gândi întruchipează, personaje obscure și dubioase care nu știu bine limba română, foști șmenari de piața obor, sunt parapsihologi, numerologi, terapeuți, vindecători teleportatori la klingonieni, reptilieni, și alte mizerii. 

Toți inculții care n-au citit o carte până la ultima filă pentru că li se scurcircuitau creierele sunt psihologi vestiți (unii nu au nici cursuri liceale) sau ,,oameni cu har,, vindecători și chiar vraci care se substituie adevăraților medici făcând și mai mult rau persoanelor care apelează la ei. Toți aceștia sunt însemnați cumva de Dumnezeu prin pocirea chipurilor lor de la care a plecat Duhul Sfânt și pecetea harului. (Cum spuneau bătrânii noștri ,,să te ferești în viață de omul însemnat,,) au frunți extrem de ciudate, privire dubioasă, defect la ochi sau de exprimare, sunt agitați, defecte ale membrelor sau diverse accidente care le-au însemnat chipurile sub o formă sau alta. 

Acești hristoși mincinoși încearcă prin orice împrejurare să arate că ei sunt credincioși au în birouri icoane care să demonstreze aceasta, dau clienților rugăciuni de citit și chiar acatiste sau psalmi, ,,miruri sfințite?!,, și chiar îi trimit pe aceștia pe la diverse biserici sau mânăstiri chiar și la ,,preoți,, uitând să spună cumva că preoții nu au nicio legătură cu așa ceva și că aceia la care ei trimit sunt ori caterisiți ori nehirotoniți de Biserica Ortodoxă. 

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 

Azi am dat o fugă prin bâlciul deșertăciunilor. Erau acolo lucruri mari şi lucruri mici, verzi şi uscate. 

Iar vânzătorii de iluzii aveau totul la reducere.

Chilipir ce mai!

E o iarnă seacă fără zăpadă, fără ger și parcă iarna se mai gasesc încă iluzii. Îngheață sufletele cumva mai mult.

Şi totuși, şi totuși nu am cumparat nimic, aveam, am deja sufletul plin. Prea multe iluzii.

Să pornești la o asemenea vânătoare de amintiri şi iluzii nu este tocmai cea mai bună afacere.

Până la urmă pe cele frumoase nu prea le poți prinde iar pe cele urâte nu le poti alunga, doar timpul le șterge cumva și le uiți chiar fără să vrei printr-un ungher de suflet prăfuite de alte straturi de amintiri mai puțin frumoase.

Cred însă că cele mai frumoase lucruri se întâmplă celor care cred în ele.

Cele mai frumoase lucruri se întâmplă celor care au răbdare. Celor care mai au nădejde.

Dar cele mai frumoase şi minunate lucruri se întâmplă celor care nu se mai aşteaptă.

Tu ştii care este greșeala care se face pentru totdeauna?

Aceea de a crede că viața este neschimbabilă, că odată ce te-ai urcat într-un tren chiar şi greşit trebuie să mergi cu el până la sfârşitul destinației. Viața însă în sine are mult mai multă fantezie decât noi şi chiar când crezi că te afli într-o situație fără scăpare, când ajungi la disperare maximă, cu viteza unei rafale de vânt totul se schimbă, chiar atunci când te aștepți mai puțin Dumnezeu nu te lasă singur şi de la un moment la altul te trezeşti fără să ştii că trăiești o viață nouă. Speranța și credința nu trebuie să moară niciodată. 

m.i