joi, 18 februarie 2021

Jurnal de dragoste necreată - CXXVI - Trăieşti iubind

Trăieşti iubind

Miraj trăind

Am desfăcut încetişor inima
Şi-am arătat iubirea.
Strălucea mai tare ca soarele.

Dar ochii ce mă fascinau 
Erau orbi şi n-au putut s-o vadă.
Am căutat disperat cuvinte pe-nțeles
Ca s-o înțeleagă.

Dar urechile pe care eu le mângâiam 
Atât de frumoase, erau surde.
I-am luat mâna şi i-am aşezat-o încetişor pe inimă.
Să-i citească tresărirea.

Am implorat-o să mi spună ce simte,
Mi-a desenat că nu înțelege.
Buzele ei atât de dulci erau mute.
O rugam. Dar nu credea.

Am implorat-o în gând.
Dar gândul ei era la altcineva.


Atunci am început să plâng 
Şi lacrimile lac albastru se făceau,
Ca cerul dimineții.

Voiam să mă fi înțeles, 
Iubirea este cheia vieții.


m.i

luni, 12 octombrie 2020

Jurnal de dragoste necreată - CXXV - Și am mai așternut câteva pagini

Iar m-a băut cafeaua râvnei mele.

Cuvintele ce nu-și găseau ùn rost facându-mi nazuri

S-au așezat la rândul și la rostul lor, maturizându-se. 

Atâtea lecții tot primesc, și chiar au învățat să tacă sătule de necazuri. 

Ba nu sunt înțelese, ba sunt prea multe inimi surde.

Nu vă mirați, au fost și mai există cazuri.


Se schimbă vremea lumii și o simt până în ascuțit de os.

 Nu țip aici de mâna-mi ruptă 

Ci de esența vieții lăsată cu folos.

Și aș striga la Cer, mai lasă Doamne rogu-Te eu prostul, rostul nostru rost.



Nu ne da nouă după mintea noastră căci ne minte.

Noi nu mai suntem înțelepți precum bătrânii noștri,

Să luăm aminte. 


Vremurile-s de prea mult ,,progres,, pentru noi cuminți și mai din evul mediu, chiar pe nepusă masă.

Ce noi numeam cândva, nebun, azi viața ne-o ghidează.

Ce noi numeam rușinea, azi e scumpă virtute,

Nelegiuirea face legile, aidoma ca ea, legi făr' de lege, nedrepte, mult prea slute.



Mândria a-nceput să pută,

Ca orice leș neînsuflețit 

Ce se credea pe sine Dumnezeu 

Uitând că viața-i scurtă.


Mărul stricat strică mai multe mere.

Căci stând în stricăciune toate s-or descompune.


,,Ce rău să mi se-ntâmple?

E mic păcatul, eu sunt atât de tânăr, ce poate să îmi facă?

Mă-ndrept la bătrănețe, am o viață-nainte,,

Acestea-și spuse, căzu răpus de boală.

Nu era gravă, dar lăsată, a îmbolnăvit mai multe.


,,Unde e bătrănețea? 

Aveam o învoială,,

Că dracu' așa lucrează, 

Nu doarme, se ostenește,

Vă minte cum vă minte de și el se crucește.


În lumea asta mare, toate au rostul lor.

Un lucru știu anume, sunt doar un călător.


m.i

marți, 29 septembrie 2020

Jurnal de dragoste necreata Cap CXXIV

Cea mai limitată minte este cea care nu-l vede pe Dumnezeu.

Cea mai tristă orbire este orbirea sufletească.

Cea mai săracă persoană este cea care își pierde sufletul. 

Cea mai josnică ființă este cea care trădează persoana care o iubește. 

Cea mai greșită ecuație este cea care are ca rezultat necredința luând în calcul doar mintea nu și sufletul.

Cea mai cumplită nefericire este să minți cu bună știință inima care te mângâie.

Cea mai mare durere este să nu poți fi în veșnicie lângă cei care te-au iubit și ți-au fost dați din mila lui Dumnezeu apropiați. 

Cea mai usturătoare lacrimă este cea cursă din neputința de a face binele celui care are nevoie dar din mândrie nu acceptă.

Cea mai lungă așteptare este dorul.

Cea mai tristă situație este ura la bine.

Cea mai usturătoare este indiferența.

Cea mai parșivă persoană este cea care se preface bună

Cea mai mare crimă este bârfa(vorbirea de rău)

Cea mai mare înșelare este lipsa de la Sfânta Liturghie.(nu există scuză, este păcat împotriva Duhului Sfânt)

Cea mai mare prostie este mândria. (prea multa încredere în chipul propriu în gândirea proprie, orgoliul)

Cea mai dăunătoare stare este lenea.

Cea mai apăsătoare trăire este neiertarea.

Cea mai nocivă trăire este părerea de rău.

Cea mai neinspirată alegere este hazardul.

Cea mai urâtă stare este nerușinarea.

Cea mai înfricoșătoare trăire este pierderea demnității. 

  ©m.i

joi, 17 septembrie 2020

Jurnal de dragoste necreată Cap CXXIII -Are you talking to me?

Niciodată să nu te mai plângi că tu n-ai avut noroc, dacă norocul îți trece pe la tâmple și tu îi dai cu piciorul. Cineva care ținea la mine voia anul trecut, chiar de ziua mea să-mi dea moștenire un loc de veci. 

Nici una nici două iei locul și gata, propritar te numești. Mă și vedeam mare latifundiar cu trei cripte, costum îmi mai trebuia că probabil mă și imaginau țapăn, cu ochii bulbucați și vată îndesată bine în nas. Locul, bonus cu trei morți în el și tanti care urmează să decoleze prbabil curând. ,,ca să ai grijă că tu ai suflet bun,, (probabil, m-a văzut mai prost, că am față) 

Când se face transcrierea actelor pe locurile de concesiune indiferent de suma cerută de proprietar, fiind concesiune, niciodată proprietate, figura respectivă se replătește cu chitanță la administrația cimitirului conform legilor de funcționare și reglementare ale statutului în vigoare la data transcrierii și la prețul oficial hotărat. Apoi cu acea chitanță pe numele noului ,,fericit proprietar,, se merge la Notar și apoi se revine cu adresă la Administrația cimitirului fie parohială sau de stat care eliberează un nou act valabil de concesiune. Deci trebuia să și platesc ,,modica,, sumă de ,,doar,, vreo 9000 lei, plus taxele anuale de intreținere de 7jdă lei ori 3 la fix. 

Ce minunat, trai nenică. Numai mie sigur îmi putea veni așa o bucurie.  LA VITA È BELLA!

Parol! Cât pe ce să fiu propritar și io. M-a ocolit norocu' că am refuzat elegant. Lasă că nu-s supărat. Dacă n-o mai fi loc m-or împăia. 


m.i

luni, 31 august 2020

jurnal de dragoste necreată - Cap CXXII - Minunea credinței

Tata era un om senin, o bucurie să fii în preajma lui, un om bun ca pâinea lui Dumnezeu cum este vorba. A trăit smerit și deși putea să aibă multe averi pământești și funcții grele niciodată nu și-a dorit asta și s-a bucurat în smerenie și simplitate, răsăritul soarelui, păpădia din drum, le-a pictat ca nimeni altul, văzându-le prin ochii lui albaștri atât de minunați ca pe cele mai mari daruri de la Dumnezeu. Tata a iubit marea. Enorm. 

De mic copil în taberele se pionieri apoi ca adolescent și mai tarziu ca student a mers la mare ca la o taină sfântă. Trecând anii și greutățile fiind tot mai mari cu noi în brațe și cu probleme mereu fară timp mergea din ce în ce mai puțin singurele zile cand mai putea ajunge la mare erau întotdeauna în septembrie spre sfârșitul verii chiar după Hramul Bisericii pe care a iubit-o enorm, Sfânta Maria Herăstrău, după nouă septembrie și stătea maxim două zile. 

Mereu aproximativ din anii optzeci până prin 2007 când a văzut ultima dată marea mergeam la Hotelul Ovidiu, un hotel modest dar foarte aproape de mare și primitor prin simplitate. Mereu privind din balcon avea un gând iar ultima dată l-a spus mamei așa cu un firesc care uimea. 

,,Dacă vreodată aș fi pensionar și aș mai fi lăsat să slujesc sau aș putea cu sănatatea aș ruga pe Dumnezeu să mă lase să fac aici o bisericuță discretă aproape de mare.,,

 În anul 2013 într-o zi de vineri dimineață la răsăritul soarelui sufletul lui blând era chemat de Dumnezeu pentru a sluji în cer. 

În 2013 Pronia Dumnezeiască a hotărât să pună piatră de temelie și inceperea zidirii unei Biserici chiar în dreptul balconului unde tata gândea aceasta. 

Astăzi în fața hotelului este ca o floare frumoasă o Biserică atât de discretă, de minunată ca și iubirea de Dumnezeu care parcă îmbrățișează cu harul său statiunea Mamaia. Nu cununosc preotul slujitor acolo, nici ctitorii care au înfăptuit prin jertfa lor această lucrare minunată dar știu că Mare este Dumnezeu întru Sfintii Săi!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate, și nouă mântuire și iertarea păcatelor.

,,Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da vouă,,- Ioan 16


m.i

miercuri, 19 august 2020

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXXI - Cugetări din predica Evangheliei zilei

Din Pateric,

Sfântul Isidor Pelusiotul spunea:

,,Răul trebuie să-l scrii pe apă. Aşa cum nu poţi scrie pe apă, aşa trebuie să nu mai scrii în minte răul, necazul, pe care ţi l-a făcut cineva şi să fii acoperitor de pacate, să ierți,,

Acest sfânt mai învaţă că omul cel îmbunătăţit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineşi. Să fie întru toate bun şi atât. Iubirea nu se termină niciodată.

Dacă ai urcat într-un tren greşit nu te mai ajută la nimic fuga pe coridor în sens opus. Este în zadar.

Trist pentru persoana care nu are nimic sfânt mințindu-se pe sine și pe cel sau cea care îi dăruiește încredere și iubire; pentru acea persoană nu există mântuire, iubire, bucurie, înviere. Doar răutate, trădare, ură, minciună la fiecare pas. Singură acea persoană se minte şi prin minciună pierde mântuirea pierde iubirea pierde bucuria comuniunii, pierde adevărul. 

“Dragostea este legătura desăvârșirii“ (Coloseni 3, 14).

 Adică cel ce are desăvârșită dragoste a ajuns la fapta cea mare a desăvârșirii în viața sa. Acest adevăr ni-l arată și Sfântul Maxim Mărturisitorul, zicând: "Cel desăvârșit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii și nu mai cunoaște deosebirea între al său și al altuia, sau între a sa și a alteia, sau între credincios și necredincios, între rob și slobod. 

Cel ridicat mai presus de tirania lumescului, căutând la firea cea una a oamenilor, privește pe toți la fel și are față de toți aceeași dragoste. Căci nu mai este în el deosebire, nici rob, nici slobod, ci toate și întru toți Hristos" (Galateni 3, 28).


Sfântul Ioan Scărarul spunea că "fericirea este învierea sufletului prin iubire mai înainte de învierea trupului". 

Sfântul Nichita Stihatul spune că desăvârșirea(fericirea) este:

 "readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, așa cum l-a creat Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa din iubire infinită şi bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere".

Sfântul Isidor Pelusiotul spunea:

,,Răul trebuie să-l scrii pe apă. Aşa cum nu poţi scrie pe apă, aşa trebuie să nu mai scrii în minte răul, necazul, pe care ţi l-a făcut cineva şi să fii acoperitor de pacate, să ierți, să iubești desăvârșit.,,

luni, 17 august 2020

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXX - Fară

Cât de pustii am fi fără iubire

Ar fi doar gheață-n jur fără simțire.

Cât de săraci am fi fară visare

Nu ar mai fi nici stele sus pe cer 

Nici soare

Și nici mare.

Nici flori n-ar exista

Căci n-ar avea căldură

Prea mare ar fi răceala

Și doar prea multă ură.

Și cât am fi de goi fără de adevăr

Ca niste frunze-n vânt

Ce cad și pier.



Și cât de tare ar țiui în trup

Locul gol gândit de Creator pentru inimă.

S-ar vedea strigând tare prin ochi

Cerșind o picătură 

De lumină

Ar fi prea mare golul.

Ce poți pune în loc?

Nu ar exista visuri

Nici țeluri

Nici dragoste deloc.

Urât ar fi 

O beznă.

Un țiuit prea lung

Prea rece. 

Un pustiu nesfârșit

Un chin ce nu ar trece.


m.i