Jurnal de dragoste necreată - CXXV - Și am mai așternut câteva pagini

Iar m-a băut cafeaua râvnei mele.

Cuvintele ce nu-și găseau ùn rost facându-mi nazuri

S-au așezat la rândul și la rostul lor, maturizându-se. 

Atâtea lecții tot primesc, și chiar au învățat să tacă sătule de necazuri. 

Ba nu sunt înțelese, ba sunt prea multe inimi surde.

Nu vă mirați, au fost și mai există cazuri.

Se schimbă vremea lumii și o simt până în ascuțit de os.

 Nu țip aici de mâna-mi ruptă 

Ci de esența vieții lăsată cu folos.

Și aș striga la Cer, mai lasă Doamne rogu-Te eu prostul, rostul nostru rost.

Nu ne da nouă după mintea noastră căci ne minte.

Noi nu mai suntem înțelepți precum bătrânii noștri,

Să luăm aminte. 

Vremurile-s de prea mult ,,progres,, pentru noi cuminți și mai din evul mediu, chiar pe nepusă masă.

Ce noi numeam cândva, nebun, azi viața ne-o ghidează.

Ce noi numeam rușinea, azi e scumpă virtute,

Nelegiuirea face legile, aidoma ca ea, legi făr' de lege, nedrepte, mult prea slute.

Mândria a-nceput să pută,

Ca orice leș neînsuflețit 

Ce se credea pe sine Dumnezeu 

Uitând că viața-i scurtă.

Mărul stricat strică mai multe mere.

Căci stând în stricăciune toate s-or descompune.

,,Ce rău să mi se-ntâmple?

E mic păcatul, eu sunt atât de tânăr, ce poate să îmi facă?

Mă-ndrept la bătrănețe, am o viață-nainte,,

Acestea-și spuse, căzu răpus de boală.

Nu era gravă, dar lăsată, a îmbolnăvit mai multe.

,,Unde e bătrănețea? 

Aveam o învoială,,

Că dracu' așa lucrează, 

Nu doarme, se ostenește,

Vă minte cum vă minte de și el se crucește.

În lumea asta mare, toate au rostul lor.

Un lucru știu anume, sunt doar un călător.

m.i

Jurnal de dragoste necreata Cap CXXIV

Cea mai limitată minte este cea care nu-l vede pe Dumnezeu.

Cea mai tristă orbire este orbirea sufletească.

Cea mai săracă persoană este cea care își pierde sufletul. 

Cea mai josnică ființă este cea care trădează persoana care o iubește. 

Cea mai greșită ecuație este cea care are ca rezultat necredința luând în calcul doar mintea nu și sufletul.

Cea mai cumplită nefericire este să minți cu bună știință inima care te mângâie.

Cea mai mare durere este să nu poți fi în veșnicie lângă cei care te-au iubit și ți-au fost dați din mila lui Dumnezeu apropiați. 

Cea mai usturătoare lacrimă este cea cursă din neputința de a face binele celui care are nevoie dar din mândrie nu acceptă.

Cea mai lungă așteptare este dorul.

Cea mai tristă situație este ura la bine.

Cea mai usturătoare este indiferența.

Cea mai parșivă persoană este cea care se preface bună

Cea mai mare crimă este bârfa(vorbirea de rău)

Cea mai mare înșelare este lipsa de la Sfânta Liturghie.(nu există scuză, este păcat împotriva Duhului Sfânt)

Cea mai mare prostie este mândria. (prea multa încredere în chipul propriu în gândirea proprie, orgoliul)

Cea mai dăunătoare stare este lenea.

Cea mai apăsătoare trăire este neiertarea.

Cea mai nocivă trăire este părerea de rău.

Cea mai neinspirată alegere este hazardul.

Cea mai urâtă stare este nerușinarea.

Cea mai înfricoșătoare trăire este pierderea demnității. 

  ©m.i

Jurnal de dragoste necreată Cap CXXIII -Are you talking to me?

Niciodată să nu te mai plângi că tu n-ai avut noroc, dacă norocul îți trece pe la tâmple și tu îi dai cu piciorul. Cineva care ținea la mine voia anul trecut, chiar de ziua mea să-mi dea moștenire un loc de veci. 

Nici una nici două iei locul și gata, propritar te numești. Mă și vedeam mare latifundiar cu trei cripte, costum îmi mai trebuia că probabil mă și imaginau țapăn, cu ochii bulbucați și vată îndesată bine în nas. Locul, bonus cu trei morți în el și tanti care urmează să decoleze prbabil curând. ,,ca să ai grijă că tu ai suflet bun,, (probabil, m-a văzut mai prost, că am față) 

Când se face transcrierea actelor pe locurile de concesiune indiferent de suma cerută de proprietar, fiind concesiune, niciodată proprietate, figura respectivă se replătește cu chitanță la administrația cimitirului conform legilor de funcționare și reglementare ale statutului în vigoare la data transcrierii și la prețul oficial hotărat. Apoi cu acea chitanță pe numele noului ,,fericit proprietar,, se merge la Notar și apoi se revine cu adresă la Administrația cimitirului fie parohială sau de stat care eliberează un nou act valabil de concesiune. Deci trebuia să și platesc ,,modica,, sumă de ,,doar,, vreo 9000 lei, plus taxele anuale de intreținere de 7jdă lei ori 3 la fix. 

Ce minunat, trai nenică. Numai mie sigur îmi putea veni așa o bucurie.  LA VITA È BELLA!

Parol! Cât pe ce să fiu propritar și io. M-a ocolit norocu' că am refuzat elegant. Lasă că nu-s supărat. Dacă n-o mai fi loc m-or împăia. 

m.i

jurnal de dragoste necreată - Cap CXXII - Minunea credinței

Tata era un om senin, o bucurie să fii în preajma lui, un om bun ca pâinea lui Dumnezeu cum este vorba. A trăit smerit și deși putea să aibă multe averi pământești și funcții grele niciodată nu și-a dorit asta și s-a bucurat în smerenie și simplitate, răsăritul soarelui, păpădia din drum, le-a pictat ca nimeni altul, văzându-le prin ochii lui albaștri atât de minunați ca pe cele mai mari daruri de la Dumnezeu. Tata a iubit marea. Enorm. 

De mic copil în taberele se pionieri apoi ca adolescent și mai tarziu ca student a mers la mare ca la o taină sfântă. Trecând anii și greutățile fiind tot mai mari cu noi în brațe și cu probleme mereu fară timp mergea din ce în ce mai puțin singurele zile cand mai putea ajunge la mare erau întotdeauna în septembrie spre sfârșitul verii chiar după Hramul Bisericii pe care a iubit-o enorm, Sfânta Maria Herăstrău, după nouă septembrie și stătea maxim două zile. 

Mereu aproximativ din anii optzeci până prin 2007 când a văzut ultima dată marea mergeam la Hotelul Ovidiu, un hotel modest dar foarte aproape de mare și primitor prin simplitate. Mereu privind din balcon avea un gând iar ultima dată l-a spus mamei așa cu un firesc care uimea. 

,,Dacă vreodată aș fi pensionar și aș mai fi lăsat să slujesc sau aș putea cu sănatatea aș ruga pe Dumnezeu să mă lase să fac aici o bisericuță discretă aproape de mare.,,

 În anul 2013 într-o zi de vineri dimineață la răsăritul soarelui sufletul lui blând era chemat de Dumnezeu pentru a sluji în cer. 

În 2013 Pronia Dumnezeiască a hotărât să pună piatră de temelie și inceperea zidirii unei Biserici chiar în dreptul balconului unde tata gândea aceasta. 

Astăzi în fața hotelului este ca o floare frumoasă o Biserică atât de discretă, de minunată ca și iubirea de Dumnezeu care parcă îmbrățișează cu harul său statiunea Mamaia. Nu cununosc preotul slujitor acolo, nici ctitorii care au înfăptuit prin jertfa lor această lucrare minunată dar știu că Mare este Dumnezeu întru Sfintii Săi!

Slavă lui Dumnezeu pentru toate, și nouă mântuire și iertarea păcatelor.

,,Adevărat, adevărat zic vouă: Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da vouă,,- Ioan 16

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXXI - Cugetări din predica Evangheliei zilei

Din Pateric,

Sfântul Isidor Pelusiotul spunea:

,,Răul trebuie să-l scrii pe apă. Aşa cum nu poţi scrie pe apă, aşa trebuie să nu mai scrii în minte răul, necazul, pe care ţi l-a făcut cineva şi să fii acoperitor de pacate, să ierți,,

Acest sfânt mai învaţă că omul cel îmbunătăţit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineşi. Să fie întru toate bun şi atât. Iubirea nu se termină niciodată.

Dacă ai urcat într-un tren greşit nu te mai ajută la nimic fuga pe coridor în sens opus. Este în zadar.

Trist pentru persoana care nu are nimic sfânt mințindu-se pe sine și pe cel sau cea care îi dăruiește încredere și iubire; pentru acea persoană nu există mântuire, iubire, bucurie, înviere. Doar răutate, trădare, ură, minciună la fiecare pas. Singură acea persoană se minte şi prin minciună pierde mântuirea pierde iubirea pierde bucuria comuniunii, pierde adevărul. 

“Dragostea este legătura desăvârșirii“ (Coloseni 3, 14).

 Adică cel ce are desăvârșită dragoste a ajuns la fapta cea mare a desăvârșirii în viața sa. Acest adevăr ni-l arată și Sfântul Maxim Mărturisitorul, zicând: "Cel desăvârșit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii și nu mai cunoaște deosebirea între al său și al altuia, sau între a sa și a alteia, sau între credincios și necredincios, între rob și slobod. 

Cel ridicat mai presus de tirania lumescului, căutând la firea cea una a oamenilor, privește pe toți la fel și are față de toți aceeași dragoste. Căci nu mai este în el deosebire, nici rob, nici slobod, ci toate și întru toți Hristos" (Galateni 3, 28).

Sfântul Ioan Scărarul spunea că "fericirea este învierea sufletului prin iubire mai înainte de învierea trupului". 

Sfântul Nichita Stihatul spune că desăvârșirea(fericirea) este:

 "readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, așa cum l-a creat Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa din iubire infinită şi bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere".

Sfântul Isidor Pelusiotul spunea:

,,Răul trebuie să-l scrii pe apă. Aşa cum nu poţi scrie pe apă, aşa trebuie să nu mai scrii în minte răul, necazul, pe care ţi l-a făcut cineva şi să fii acoperitor de pacate, să ierți, să iubești desăvârșit.,,

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXX - Fară

Cât de pustii am fi fără iubire

Ar fi doar gheață-n jur fără simțire.

Cât de săraci am fi fară visare

Nu ar mai fi nici stele sus pe cer 

Nici soare

Și nici mare.

Nici flori n-ar exista

Căci n-ar avea căldură

Prea mare ar fi răceala

Și doar prea multă ură.

Și cât am fi de goi fără de adevăr

Ca niste frunze-n vânt

Ce cad și pier.

Și cât de tare ar țiui în trup

Locul gol gândit de Creator pentru inimă.

S-ar vedea strigând tare prin ochi

Cerșind o picătură 

De lumină

Ar fi prea mare golul.

Ce poți pune în loc?

Nu ar exista visuri

Nici țeluri

Nici dragoste deloc.

Urât ar fi 

O beznă.

Un țiuit prea lung

Prea rece. 

Un pustiu nesfârșit

Un chin ce nu ar trece.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXIX

Mama are în curte doi smochini. Unul în față spre stradă, unul în spatele ferestrei din grădiniță. 

Merg când și când și fur copilărește câteva și din unul și din celălalt. 

Mă simt ca Muc cel Mic de Wilhem Hauff. Numai că mie nu îmi cresc urechi și nas mare, ci aripi să pot zbura.  

Se spune despre smochine că dau viață. Mai ales cele cu dragoste.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXVIII

Dacă aveți pe cineva care vă iubește luați-i mâna și i-o sărutați cu sinceritatea inimii voastre. 

Nu vrea nimic, doar să fiți nemuritori, prin nemurire mereu frumoși, împărtășindu-vă din iubirea infinită dăruită sub orice forme, grijă, respect, încredere. 

Nu tăiați copacul încrederii care aduce multă roadă, vă odihnește sufletul ascultându-vă mereu orice rugaminte și vă apără trupul de intemperiile nevoilor și ale neajunsurilor lumești. Toate le poate face din iubire pentru voi dar asta n-o poate face, să vă oprească cu forța din a deveni muritori tăindu-vă singuri rădăcinile iubirii. Privește doar trist. El este acolo. Cumplită trăire. 

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXVII - 11 Iunie strada mea

În conacul din fereastră
Peste drum de vila noastră
La poale de deal cu vii*
Pe străduța cu mulți tei
Câini, pisici și șoricei
Locuiau în alte timpuri
Boieri mari cu ștaif și mofturi.
Candelabre poleite
Luminau odăile.
Cuconițe fandosite
Rârâite franțuzite
Răsfățate rafinate
Râdeau tare în salon
Atmosferă de bon ton.
Strada era feerie
Terase și veselie
Lume fără griji, zglobie.
Felinarele pe gaz
Pâlpâiau ca într-un dans.
Iar livada cu caiși**
Ce păreau din rai desprinși
Era ca un basm frumos
Scris de îngeri fară toc.
Presarat din loc în loc
Cu țineri calde de mână
Între tineri prin grădină.
Foișoare albe, multe
Cântece din alăute,
Poezii rostite-ncet
Îndrăgostiți, berechet.
Oameni eleganți cu șarm
Cu baston, joben și frac
Doamnele cu pălării
Umbreluțe și mănuși
Rochii din catifea, lungi.
O încântare să privești.
Sufletul îți odihnești.
Azi nimic din toate acestea
Au pierit fără de veste.
Conacu-i pustiu și gol
Doar un aer a păstrat
Frumusețea de-altădat.
Din ce-a fost. Dar ce-a rămas?

A fost renovat modern
Termopan în loc de lemn.
Semn al bunăstarii azi
Școala ,,vieți,, și parveniți
Peste noapte-mbogățiți.

Travaiul trece greoi
Pe străduța de la noi.
La Fântâna Zodiac
Face rond pe langă Parc.
Din livada cu caiși
Smulși cu ură de comuniști
N-a rămas decât povestea
Nostalgia și tristețea.
Șoriceii au pierit
Șobolanii s-au înmulțit
Pisicile au fugit
Câinii cu covrigi în coadă
Mor de foame-n plină stradă
Nu primesc un colț de pâine
Să-l mănânce azi, nu mâine.
Oamenii trec prea grăbiți
Plini de griji și osteniți.
Felinarele s-au stins
Nu mai pâlpâie dansând
Tinerii îndragostiți
Nu se mai țin azi de mână
Poezii nu-și mai recită
Nu se privesc pe furiș
Prin livezi mari de caiși.

m.i
________________________________________
*deal cu vii- Șos Viilor
**Bucureștii vechi și livada cu caiși

Raiul Bucureștilor, livada cu caişi de pe strada Căpitan Preoţescu, care leagă bulevardul Mărăşeşti de strada 11 Iunie. Iată câteva note:

,,Plouă. De la fereastra deschisă privesc grădina. Aş vrea să invent cuvinte noi pentru ca să descriu ce văd. Dac-aş fi poetă, aş pune în versuri această grădină. Dac-aş fi pictoriţă, aş zugrăvi-o pe pânză în toată strălucirea culorilor şi luminilor. Caişi înfloriţi. Ploaie fină. Iarbă verde, pe jumătate acoperită de petale căzute din pomi. Pe margini de alee, flori de cais. Sărmană Jeni, iată paradisul, sub ochii tăi.,,
Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit (1932-1947).

Notă: Livada caișilor din Strada 11 Iunie și Strada Căpitan Preoțescu a fost distrusă de autoritățile comuniste în anul 1948 fără nicio ecplicație sau motiv întemeiat.

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXVI - Cât adună omu-n viață?

Cât adună omu-n viață?
Nici un pumn de amintiri.
Aleargă se nevoiește
La nimic nu-i folosește.

Cel mai mare împărat
Tot regatul și-a lăsat.

Frumusețea grabnic trece
Peste tot timpul petrece.

Slugile se trec și ele
Bucuriile la fel
Turme, diamante, aur
N-au valoare, toate pier.

O să-mi spui, călătorii...
Oare?
Când ți-e rău, nu le mai stii.

Mașini, case sau palate
Ruginesc, se macină
Pe toate le fură timpul
Le lasă-n paragină.

Unde este desmierdarea
Unde este vorba bună?
Mai erau lacrimile
Oare, cine le adună?

Funcții mari
Sau munci de jos
Toate sunt totuna.
În toată vâltoarea asta mare
Există o cale.

Cine se ține de ea
Niciodată nu moare.

Cu Nădejde
O găsești.
Cu Credință
O străbați.

Cât ar fi calea de grea
Doar cu Dragoste Răzbați.

Aici este taina mare,
Nu cu ură vei învinge.
Nici cu rautate-n suflet
Cărarea o vei ajunge.

Nu da lecții nimănui.
Ascultă, în loc să spui.
Nu judeca pe străin.
Fii samaritean, fii bun.

Bunătatea-ți fie hrana.
Răbdarea să-ți fie drahma.
Hoții ce pândesc la cotitură,
Nu-s tentați și nu ți-o fură.

Cu răbdarea treci și marea.
Nu ieși în evidență
Nu fi ciob în ochi la corbi.
De știi lucruri minunate
Împartele tuturor.

Și ei te vor minuna
Cu minuni din viața lor.
Cu aproapele împreună
Drumu-ți va fi mai ușor.

Când vei înseta prea tare
Plângi pentru greșeala ta.
Lacrimile ce-ți vor curge
Setea îți vor alina.

Când îți va fi foame mare
Gustă din credința tare
Ce îți însoțește calea
Sufletul de-l vei hrăni
Trupul foame n-o simți.

Când vei vrea o mângâiere
Dăruiește dragoste.

Și din dragostea ce dai
Mângâiere tu primește.

Să fii orb la laude
Și să-ți vezi greșelile.

Vâzându-ți greșelile
Vei călca cum trebuie.

Să fii surd la bârfe rele
Mut, să nu vorbești despre ele.

Împarte pâinica ta
Și alții pâine-ți vor da.
Două haine dacă ai,
Poartă una. Una să dai.

Dacă ai un ban în plus
Nu minți că n-ai deajuns.
Căci bănuțul tău în plus
Doar Dumnezeu ți l-a pus.

Ajută de ți se cere
Nu lăsa pe cel ce piere.
Nu te lăuda cu fapta
Ori vrei laudă răsplata?

Mergi smerit tot înainte
Și un lucru ține mine,
Orice-ar fi să nu ai frică
Dumnezeu te iubește.
Dacă cazi El te ridică.

Frica este de la rău
Cu teamă și desnădejde
Vrea să-ți ia sufletul tău.

Fă asta și vei fi viu.
Calea nu e grea deloc.
Dacă iubești adevărul
Drumul îl străbați ușor.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXV - Iubirea nu are măsură.

Iubirea este răsuflarea lui Dumnezeu dăruită nouă. Dintru început toate s-au facut doar cu iubire și prin comuniunea continuu a iubirii.

Iubirea nu are jumătăți de măsură. Iubirea nu minte. Iubirea nu are ascunzișuri. Iubirea are întotdeauna timp. Iubirea nu caută și nu găsește scuze. Iubirea nu este acuzatoare. Iubirea nu are reproș. Iubirea este balsam. Iubirea este completare. Iubirea este vindecare. Iubirea este viață. Iubirea este pace. Iubirea este mântuire. Iubirea este siguranță. Iubirea este caldură. Iubirea este mângâiere. Iubirea este într-ajutor. Iubirea nu știe matematică deci nu face niciodată calcule și nu ține minte cât a dăruit și  cât trebuie să primească înapoi. Iubirea înalță. Iubirea oblojește. Iubirea este continuu întelegere și se exprimă ușor și blând, este înteleasă și prin gânduri. În iubire cuvintele sunt exprimate la un alt nivel de trăire, sunt înțelese chiar spuse în șoapta cea mai delicată. Unde nu există înțelegere nu există iubire. 

Cel ce revarsă iubire este răbdator, cald, blând, bun. Cel care iubește și este în comuniune continuu cu persoana iubită nu moare niciodată. La fel persoana careia i se revarsă iubirea este vie și nu moare niciodată. Se completează reciproc și se întrepătrund în iubire rămânând ființe distincte. Iubirea construiește nu sfarămă idealuri, visuri sau personalități. Nu este corectă afirmația ,,jumătatea mea,, căci persoana careia i se împărtășește iubirea este un întreg care la rându-i primind dăruiește iubire.

Dumnezeu L-a făcut pe om din iubire. Iubirea lui Dumnezeu este necuprinsă de fire. Este continuu și infinită. Este nedespărțită și dătătoare de viață. Iubirea lui Dumnezeu dă totul:

,,Să facem om după chipul și asemănarea Noastră,,-Facere. Deci din iubire Dumnezeu ne-a făcut asemenea Lui. Nu ne-a creat din altceva inferior ci cu iubirea desăvârșită ne-a făcut asemenea Chipului Său.

Mântuitorul Iisus Hristos Însuși S-a făcut prin jertfa (iubirea) Sa lumină. 

El Însuși spune:

,,Eu sunt Lumina lumii!,,-Ioan. Deci prin iubire și jerftă lumină și iubirea aceasta jertfelnică ne-a dăruit nouă ,,viață veșnică! 

Jertfa dulce a iubirii este intensă nu este facută cu părere de rău ci este dăruire deplină și se poate asemăna pentru întelesul nostru cu lumina unei lumânări. Lumânarea dăruieste, revarsă lumină și căldură, dar ca să dea lumină ea se topește pe sine. Se jertfește, puțin câte puțin conștientă că aceasta îi este menirea. Degeaba rămâne nearsă căci așa nu poate revărsa caldura luminii. Intreagă ar rămâne neîmplinită.  Am văzut citind diverse scrieri sau cugetări ale filozofilor ale scriitorilor, gândul că iubirea nu are așteptări. Eu aș spune iubirea are răspuns deplin prin părtășie, nu așteptări. Răspunsul la iubire este împărtășirea, părtășia primirea iubirii. Bucuria din ochii și inima persoanei careia i se dăruiește iubire.

 Aici exemplele pot fi foarte multe:

Bunicii noștri se jertfeau pe sine ca nouă să ne fie mai bine. Din iubire. Jertfă fără așteptarea vreunei răsplătiri. Poate vârstnici ori îngreunați de boli și suferințe ei nu simțeau durere revărsând peste noi căldura iubirii lor:

,,Lasă-l mamă să mai doarmă că este obosit/ ți-am făcut focul, este cald acum să nu mai ieși în ger/ pe masă ai gogoși calde și plăcintă/ vezi că sub fața de masă ți-a lăsat tataie două sute de lei/ ai grijă mamă/ te pupă mamaie, să îți meargă bine/Dumnezeu să fie cu tine/ Ori poate prin lacrimile vărsate pe furiș în rugăciunea pentru noi/ la momentele când fiind prea grăbiți închideam prea repede telefonul ori când plecam prea iute/,, ș.a multe exemple care prin tăria lor fac simțită iubirea în toată profunzimea ei. 

Părinții noștri care și-au jertfit tinerețea și timpul vieții lor muncind ca nouă să ne fie bine și să nu simțim greutățile vieții.

Fiecare știe în inima sa că părinții săi au fost și sunt cei mai minunați părinți de pe pământ. ,,Sunt,, pentru că chiar în lipsa lor fizică părinții nu pleacă niciodată de lângă copiii lor. Iubirea de tată este nemărginită și iubirea de mama este continuu dătătoare de viață ea restaurând ca o vindecare toate golurile și momentele grele însoțindu-ne până la clipa plecării noastre de pe pământ și continuu ÎNTÂMPINÂNDU-NE în bucuria vieții veșnice. 

Sute de mii de pagini scrise de-a lungul timpului de oameni luminați care s-au străduit prin poeme sublime, tablouri, alese opere muzicale, scrieri deosebite, să explice iubirea, nu pot ajunge sau egala niciodată iubirea trăită cu propria ființă. Iubirea desăvârșită prin iubire trebuie să fie asemenea cu a copiilor care hârjonindu-se pe jocuri și jucării, uită fără pic de aducere aminte hărjoneala lor și se joacă mai abitir împreună nefăcând calcule sau ținând cont carr dintre ei a avut jucării mai multe sau care nu a venit cu niciuna. Joaca lor devenind o mărturisire deplină a comuniunii de iubire. 

Exemplele jerfelniciei dulci care revarsă iubire desăvârșită ca într-un minunat aluat frământat cu iubirea lui Dumnezeu peste noi toți pot fi la îndemână văzând viețile unor mari oameni care prin jertfa propriei vieți au luminat dăruind toată iubirea lor:

Mihail Eminescu 39 de ani

Nicolaie Labiș 21 de ani

Ecaterina Teodoroiu 23 de ani

Mihai Viteazul 43 de ani

Ciprian Porumbescu 28-29 de ani

Dinu Lipati 33 de ani

Maria Zaharia (Măriuca) 12 ani ș.a, mulți pe care doar Dumnezeu in Cartea Vieții îi Știe și îi odihnește în Curțile Raiului desfătându-i cu a Sa nesfârșită iubire de oameni alături de toți șfinții Săi.

Lecția pedagogică a iubirii se trăiește de către fiecare dintre noi după puțința înțelegerii fiecăruia și urcă spre desăvârșire pe fiecare în parte. Iubirea este neschimbabilă, infinită și în egală măsura o pot avea toți oamenii. Nu există om care să aibă mai multă iubire de dăruit și deopotrivă altul care să aibă mai puțină iubire de dăruit. De aceea putem afirma că iubirea nu are măsură ci are esență. Se simte și se trăiește fiind vie!

M.I

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXIV - Spic de grâu, nu ai frică! Dumnezeu e cu tine, te ridică!

Azi mi-am facut prieten, un spic.
Căci oamenii dezamăgesc.
Și nu am cui să spun nimic.
Spicul e sincer. Drept și bun.
M-a ascultat, căci multe aveam să spun.

Și câteodată când mai bate vântul
Se înclină până la pământ cu tot avântul.
Dar nu se rupe și iar se ridică,
Cât e de mic și vântul cât de mare
El n-are frică.
Cred că e bună a lui învățătură
Când greutățile te-apasă
Să nu ai frică.
Dumnezeu e cu tine, te ridică!
m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXIII - Astazi mi-am luat cadou un nor

Azi mi-am luat cadou. Un nor.
Nimeni pe lume nu l-a vrut. Era pustiu. Și nevândut.
Bani să-mi iau altceva oricum n-aveam.
Sunt prea sărac și prea dator la toți, un chior nu am.
Și pân' la urma urmei e chiar util.
Că nor, n-aveam.

Oricum nu am prea multe, și nici nu vreau.
Unde le-aș pune? Și ce să fac cu ele?
Lucruri în van.
Un nor e altceva,
E chiar util
Cu cât te uiți mai mult la el,
Te bucuri tare, chiar redevii copil.
Copiii, din pietre de pe drum își fac palate.
Cât ar fi de sărmani
În sufletele lor curate
Ei au de toate.
De-asta vă spun, luați-vă un nor.
Veți fi mai fericiți.
Totul va fi ușor. Un nor.
Ceva atât de simplu și de la îndemână.
Tuturor.
m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXII - Prostia Omenească

Dacă au văzut că românii sunt reticenți la termoscanarea electronică, cârcotași și nerecunoscători la binele dorit, infiltrații lui Bill Gates urzesc un abuz mai pe înțelesul populației. 

Un prieten care știe el de la un prieten al lui Arafat, a auzit dintr-o sursă sigură de tip 5G că temperatura se va lua mecanic cu termometrele clasice cu mercur. 

Informat fiind Bill Gates că românii sunt și mai ciripitori din fire și adoră să ciripească aiurea de alții, urmează să le bage totodată cu termometrul și cip doar că nu în cap ci în jumătatea finală a cuvântului mercur că unii cu acela gândesc. 

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CXI - Și soare răsare

Foșnet de frunze
Susur de ape
O mie de gânduri
Trec deodată prin minte
Copite ce bat
A toacă uitată
În vremi prea moderne
A lumii pierdute.

Nimic n-are rost
Și rostul nimic n-are
A vorbi fără cap
Tot prostul azi este om mare
Mă doare tăcerea lumii uitate
Cu valori și morală
Cu virtuți, demnitate.

Cărări neștiute le-aș umple cu suflet
Cu hore-n păduri
Și chiote multe
Și dacă ar veni după noi și acolo
Le-am pune stavilă
O poartă nouă.

Să rămână ca tâmpii,
Precum sunt și au fost
Să-și alerge ciolanul
Fără niciun rost
Să-i uite uitarea
Și praful pe ei
De hoți ce au fost
Vânzători și mișei.

Că și-au vândut inimi la diavol jurat-au
Să termine țara, credința și vatra.

Ori de proști n-au știut
Sau prea repede au uitat
Că pe aici Sfântul Petru și Dumnezeu au călcat
Că așa spun bătrânii-n poveștile lor
Dumnezeu iubește acest popor.

Cât cruce ne facem
Niciun rău nu ne doare
Cum îi doare pe ei
Răutatea lor mare.

Și soare răsare peste văi peste munți
Se naște din mare și bucură mulți.
Viața merge înainte
Mai tare înflorește,
Nu te teme firmă mică
Dumnezeu te iubește!

M.I

Jurnal de dragoste necreată - Cap CX - Paradis

O muzică exotică fină undeva în depărtare, arome de fructe îmbietoare, soare. Doar foşnetul frunzelor de palmier şi zgomotul valurilor înspumate, atât, nimic altceva. 

Eram undeva prin Palmeyra, Sao Tiago arhipelag aflat în largul țărmului vestic al Africii format din câteva insule una mai frumoasă ca cealaltă, situat la 15 grade și 14 minute latitudine nordică și 23 de grade și 29 de minute longitudine vestică. 

Distanța de la principala insulă până la cel mai apropiat punct al coastei africane, respectiv orașul Dakkar este de 392 mile, 1542 mile față de Azore, 1193 față de Funchal din Madeira, 3000 de mile față de Haiti, 2070 le despart de Cayenne, capitala Guyanei Franceze, și 1020 mile de Las Palmas din Insulele Canare. 

Era o vreme liniştită, doar soare, sorbeam încet băutura fină, o priveam pe ea fascinat, fără vânt, liniște paradisiacă şi când să sar în apa turcoaz pentru o baie straşnică, o nucă de cocos s-a desprins din cocotier şi mi-a căzut fix în cap. 

Mamă ce m-a durut, am deschis ochii şi... mă trezisem, era pisica care mă vâna antrenându-se și de pe dulap mi-a sărit direct în cap. Ce bună ar fi fost nuca de cocos, da, de mii de ori aș fi preferat-o şi parcă nici nu durea aşa tare. 

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CIX - Pădurea nebună

Sus la cula cea domneasca
În pădurea împărătească
A codrilor cei nebuni
Pe dealuri la Tuturui*1
Unde turcii spăimântau
În pădure când intrau.
Erau prinși și strâns legați

De arborii cei înalți
Rar vedeai vreun luminiș
De atâta lăstăris
Copacii erau soldații
Iubeau și-și ajutau frații
Pe valahi năpăstuiți
Oameni gospodari cuminți

Să îi piardă pe străini
Ce veneau călări haini
Și pădurea înnebunea
Șuiera și se mișca
Urla la păgani așa:
,,Alelei*2 fii de hapsâni
Face-v-ar oase tărâni
Dobrogostea*3 să lăsați
Și nimic să nu furați
'Napoi la voi vă-nturnați
Care de-aici mai scăpați
Vii, de copaci nemâncați,,
Și turcii încremeneau,
,,Aman, Ghelișnef*4, urlau,,
Prin pădure rătăceau
Mințile și le pierdeau.

m.i
_____________________________________
1.Tuturui, veche cetate dacică pe un deal din vecinătatea actualei soșele Alexandria Pitești (DJ 504) în spatele Bisericii Dobrogostea la cca. 800 m

2.Alelei, poate fi interpretată și cu sensul de Aleluia. Nu am găsit undeva acestă interpretare dar așa îi vad sensul.

3. Dobrogostea, termen cu origine slavă cu sensul de loc bun, loc bineprimitor (oază în mijlocul Pădurii nebune/ om gospodar/ om bun.

4. Ghelișnef, conform Academiei Române, termen denumire târzie dată de turci localității Dobrogostea.

Jurnal de dragoste necreată - Cap CVIII - Averea e fapta bună

La ce îți folosesc banii
Dacă n-ai pe Dumnezeu
Poți să ai toți banii lumii
Ești cel mai sărac bogat.

Când va trece viața asta
Cu tine nimic n-ai luat.
Lut erai dar Dumnezeu
Din iubire a suflat
Și ți-a dăruit viața
Din pământ, om te-ai aflat
Dar tu să-nmulțești iubirea
Nici o clipă n-ai lucrat.

Când se va termina viața
Rămâi iar lut nelucrat
Praf și pulbere, tărănă
Nu se va mai ști vreodată
Nici locul unde ai stat.


Când eram copii știți bine
Frunzelor le spuneam bani
Și cu pietre ne jucam
Le schimbam și număram.

Copiii însă n-au minte
Și în joaca lor curată
Cu acele pietricele
Puteau lua lumea toată.
Alexandru Macedon
Cel mai mare împărat
Avea aur cât s-astupe
Un ocean. Sau chiar să facă
Un munte cât de înalt.

Foarte tânăr a murit
Și cu el n-a luat nimic.
Mâinile și le-a lăsat
Când era-n sicriu purtat
Să le vadă tot poporul
Să-nțeleagă că nu banii
Sunt pe lume importanți
Ci iubirea înmulțită
E averea cea râvnită.

Cine iubire împarte
Dumnezeu este în el.
Și când adoarme din lume
Îngerii îl duc în Rai.

Trăiește fără de moarte
Bucuria necuprinsă
Lângă toți ai lui cei dragi
În lumina nepătrunsă.

Diamantele frumoase
În fața Dumnezeirii
Sunt doar pietre n-au valoare
Nu ajută nemuririi.

Ca mormântul văruit
Este averea pe pământ
Pe afară strălucește
Înăuntru e cumplit.

Fii doar bun
Frumos trăiește
Și iubirea înmulțește
Timpul folosește-l bine
Toate fă-le cu iubire.

Faptele să-ti fie averea
Nu hârtii scrise de om
Nici palate mari și înalte
Căci și acelea rămân scrum.

Cum castelul de nisip
Piere de la primul val
Când ești coborât în groapă
Rămănă toată pe mal.

O zi nu poți cumpăra
Poți să dai toată averea.
Dacă înmulțești iubirea
Averea adevărată
Când din lumea asta pleci
Iei cu tine lumea toată.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CVII - Casa uitată

Ce suflet o fi fost aici
Și chiote de bucurie
O casă plină de copii
Acum așa pustie.

Și câte lacrimi or fi curs
Din ochii sfinți de mamă,
Să-i vadă mari pe-ai săi copii
Și domni în astă lume.

Iar timpul a trecut hain
Și puii au zburat
Uitând crucea tatălui lor
Și mama și-au uitat.

Și-o fi adormit bătrâna mamă
Cu ochii seci de lacrimi
Rugându-se la Dumnezeu
Copiii să-i mai vadă.

Luați cu treburi plini de griji
Prin lumea asta mare
N-aveau ei timp de ,,lucruri mici,,
Și mama ,,are răbdare,,

Răbdare avea biata mamă,
Toată răbdarea din lume
Dar timpu-i nemilos cu toți
Și nu iartă pe nimeni.

N-au mai venit copiii niciodată
Și iată casa-i dărâmată.
S-au risipit prin lumea mare
Cu alte treburi trecătoare.

Și au uitat casa în care
Cu dragoste au fost legănați
Poate chiar limba și obiceiuri
Și ei or fi demult uitați.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CVI - Eroii nu mor niciodată

Țara asta minunată
A avut cândva Eroi.
Oameni ce și-au jertfit viața
Pentru pământ, pentru noi.

Eroii n-aveau salarii
Eroii n-aveau condiții
Aveau inimile vii
Arme, credința și sfinții.

Când în Munții Făgăraș
Eroii dormeau prin stânci,
Oamenii dormeau prin case
Pe pernele moi de fulgi.

Măriuca Zaharia nici n-avea vreo doișpe ani
Sus în nuc la Mărășești
Nu făcea lecții on-line.

Și-a pus inimioara mică înspre gloanțe la dușmani
Așa își iubea ea țara
Ca tu să fii peste ani.

Cătălina Toderoiu
N-avea mască nici mănuși
Și cu mâinile ei goale
Bandaja rănile adânci.

Nu a dezertat o clipă
Câte lacrimi i-or fi curs
Trăind iadul disperării
Printre soldați muribunzi.

Chiar de două ori rănită
Tot a revenit pe front
,,Înainte băieți, sunteți cu mine,,
Era comandant de pluton.
Și astfel și-a dat viața,
La doar douăzeci și trei de ani
Cătălina Toderoiu
Erou sublocotenent în Rai.

Cei care duceau mâncare
Eroilor de prin peșteri
Nu se lăudau cu fapta
Și nu erau lăudați
Cu inimile lor curate
Îi hrăneau pe ai lor frați.

Mii și mii de Eroi mari
Doar de Dumnezeu știuți
Și-au dat ținerețea lor
Prin tranșee și prin munți
Au murit de frig, de tifos
Arși sau sfârtecați de gloanțe,
Uitați, negăsiți vreodată
Nu și-au salvat viața lor
Dar au salvat Țara toată.
Au rămas de-a pururi vii
N-au mai murit niciodată!

Astăzi însă toți ,,donează,,
S-au născut ,,asociații,,
Care nu pe banii lor
,,Fac milostenii,, cu alții.

Dacă unu-și face treaba
Pentru care e plătit
Și nu este lăudat,
Saracu-i nedreptățit.
Ii numim slugarnici tare
Pe unii dintre noi eroi.
În funcție de interes
Apoi îi dăm ,,la gunoi,,.

Și tânjim să ni se spună
Cât de bravi suntem și noi.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CV - Acasă

Treci române pe acasă
Deschide-o, și dă cu var
Costă doar cinci lei o pungă
Și miroase a proaspăt iar.

Nu e toxic fii pe pace
Casa să respire o face.
Îndreaptă icoana casei
Pune-i un ștergar curat
Că de când trăiești prin lume
Nimeni n-a facut curat.

Dă cu gaz pe dușumea
Cum făcea bunica ta.


Cel mai bun dezinfectant
Curăță lemnul profund
Fug bacterii rând pe rând
E biocid natural
Ea știa. Tu n-ai habar.

Dacă treaba ai terminat
Caută un drob de sare
Și aruncă-l în fântână
Ia și-un bulgăre de var
Și-o să ai iar apă rece
Apă vie, bună.

Pune perdele la geam
Scoate la aer curat
Cuvertura de pe pat.
Repară uluca-n gard
Mai găsești cuie prin sat.

Să vopsești garduțul prispei
Mamaia-l vopsea mereu.
Cum putea și ea sărmana
Tare-i era greu.

Tu ești tânăr și-n putere
Să muncești e o plăcere
Fă cu drag curat în ea
Căci e casa ta
Tare s-ar mai bucura bunicii
Să te vadă așa.

Casa ta-ți va fi salvarea
Curticica, alinarea.
Iarba verde mângâierea
Rugăciunea, vindecarea.

A, și nu uita un lucru
S-aprinzi căndeluța
Va înmulți răbdarea
Îți va da sfânta lumină
Ți-va fi apărarea.

Noi ăștia din ,,evul mediu,,
Avem o Credință
Ne cinstim părinții
Suntem mai săraci ca alții
Dar ne ajută sfinții.

Dumnezeu ne-a dat viața
Nu ne lasă morții
Câte boli ar fi pe lume
Nu suntem ai sorții.

Stai acasă-n sat la tine
Unde te-ai născut
Nimic nu-i mai scump pe lume
Ca pământu-ți sfânt.

Respiră și te-odihnește
Unde ai crescut
Ține-te de Dumnezeu
Și nu ești pierdut.

m.i

Jurnal de dragoste necreata - Cap CIV - Indemnul

Ora 21. Noapte albastră cu mii de stele pe cer. Prin catifeaua purpură a draperiililor luna încearcă să pătrundă în casă furișându-se pe lângă zidurile înalte.

Casa impunătoare mai păstrează ceva din farmecul secolului al XIX- lea când meșteșugiți arhitecți au construit-o pe strada în pantă special parcă creată, cu pavaj din piatră de Rucăr și felinare turnate în fontă. Lady rămăsese nemișcată oprind timpul cu frumusețea ei privindu-se în cristalul oglinzii înalte veneziene încătușate într-o sculptură maiestuoasă din lemn de trandafir. 

A trandafir mirosea și ea, toată.

Purta o rochie anume croită la Paris, neagră, lungă, ce dezgolea tainic farmecul unui picior fin, un pandant elegant pe un lănțișor subțire abia vizibil și un micuț ceas din aur cu pietre pe mâna prețioasă. 

Părul lung și drept de culoarea ambrei cădea într-un fel anume pe spatele gol al rochiei neînchise, fascinând. Ochii plini de lumină, senini și mari accentuau aerul de femeie puternică, calculată și detașată. 

Buzele cărnoase, pline de pasiune, roșii, erau într-o luptă mută cu sentimentul de detașare, dezvăluind multă căldură ființială. Extrem de bine proporționată avea un metru șaptezeci fără pantofii cu toc.

Privirea i se mută brusc spre fereastra înaltă, se întoarse parcă așteptând.

Mașina, un Rolls Royce Phantom I 1935, lung, negru lac, și-a stins farurile așteptând-o. 

Nerăbdător și vizibil emoționat, șarmantul domn strângea cu mâinile prin mănușile din piele fină crem, volanul alb sidef de fildeș. Inima îi bate tare. Tare gata să îi spargă pieptul de dor. Se aprinde o lumină în cameră și lady vine ușor spre geam. 

Simțea că îi explodează inima de nerăbdare să o țină în brațe.

Ea superbă, dă perdeaua și draperia la o parte și apare în fereastră. Este absolut fermecătoare. În mâinile fine ține o coală de hârtie alb imaculat. 

El se chinuie să citească prin parbriz mesajul ei. Tâmplele îi zvâgnesc de emotii. Citește. 

 Mai citeste o dată. Încă o dată. 

,,Stau în casă!,,


m.i.

Jurnal de dragoste necreată - Cap CIII - Tu erai cel mai bogat

În căsuța ta săracă
Tu erai cel mai bogat
Toate stelele din cer
Luminau al tău palat
Gustul pâinii de la mama,
Nu-i altul mai minunat.

Tatăl îți era știința
Înțelepciunea, credința.
Soarele de dimineață
Cu blândețe te-ncălzea
Roua florilor și iarba
Picioarele-ți mângâiau.

Lunca cât era de mare
Era toată curtea ta.
Și pădurea și islazul
Bogățiile din ea.

Aveai văcuța cu lapte
Putineiul plin cu unt
Cașcavalul afumat
Cel mai bun de pe pământ.

Aveai păsări peste tot
Cuiburi își făceau și-n pod
Găini multe și cocoși
Cloști și puișori pufoși.

Mierea dulce de salcâm
Și vinul roșu și bun.
Aveai caii mari în grajd
Fierul de plug sub obroc
Putere multă de muncă
Nu aveai nici ,,stres,, nici ,,off,,.

Răsuna ulița mare
De atâția copilași
Se jucau amiaza mare
Erau zglobii și poznași.

La scăldat era o larmă,
Bucurie pe copii.
Cât era soare pe cer
Se-ntreceau la alergat.
Crucea de pe turla mare
A Bisericii din sat
Unea cerul cu pământul
Într-un glas cu toți cântau
Că Hristos a Înviat!
Țintirimul dintre vii
Plin de brazi și duzi bătrâni
Era locul de odihnă
Unde celor adormiți
Se puneau sub cruci lumină.

Macii roșii dintre spice
Galbenul grâului copt
Cerul albastru plin de stele
Diamante dacă aveai
Unul nu era ca ele.
Iarna satul tot albea
Și de sănii se umplea
Copiii cu mic cu mare
Se dădeau pe derdeluș
Făceau tumbe prin zăpadă
Se jucau toți la grămadă.

Focul în vatră trosnea.
Lămpița de la fereastră
Lumina căsuța ta.
Ruga mamei cea de taină
În odăiță la icoană
Era o comoară mare
Ce în lume seamăn n-are.

Căsuța bunicilor
Poveste plină de flori
Masa mică oltenească,
Masă mare împărătească.

Când pe ea-ți punea bunica
Bunătăți nenumărate
Cozonaci, plăcinte calde
Pâinea coaptă din cuptor
Cu must rece în ulcior.
Dumnezeu ți-a dat comori
Bucurii și sărbători.
Bunici sfinți
Părinți curați
Și avere, mai mulți frați.

Să-ți fie de ajutor
Drumul spre rai mai ușor.
Cu iubire și credință
Ai în viață biruință.
Dar un lucru nu uita
Comoara, averea ta
Este ruga cea curată
Fapta binecuvântată
Cuvântul dat să-ți cinstești
De sărmani să te-ngrijești
Adevărul să-l iubești
Pe părinți să-i ocrotești
Să mulțumești pentru toate
Lucruri scumpe minunate.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CII - Ziua Învierii

Ce taină mare ascunde în sine Noaptea Învierii celor care nu cunosc puterea credinței.

Toate luminile se sting și candelele. Biserica rămâne minute bune în beznă totală. Timpul se oprește. Totul este întuneric închipuire ă cumplitului iad cu Adam și noi, tot neamul lui așteptând înfrigurați și cuprinși de beznă Eliberatorul

Fiecare dintre noi de două mii de ani am trăit și trăim acest moment emoționant curat și de febrilă așteptare tainică, îngrămădindu-ne ontologică năvală spre Altar, vizibilă, mai ales la cei mai curați și nevinovați dintre noi, la copii, spre speranță cu credință nădejde și dragoste acolo unde credem că ne vine Lumina în întunericul așteptării noastre.

Și din Altar, un glas poartă viața, vestea Buruitorului întunericului Care este neliniștit de soarta noastră a celor din iadul durerii al lumii de azi, modernă și totodată însîngerată a mesajului mântuitor al Învierii.

,,Veniți de primiți lumină!,, este răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea fiecăruia dintre noi zdrobit de mulțimea durerilor și a greutăților zilnice:

,,Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne; Doamne, auzi glasul meu!,, Pe.129, 1.

Și atunci redevin toți frați ca îngerii din Cer și cu mare putere, lumina întru întuneric luminează și Biserica se inundă de bucuria vieții a luminii pâlpâitoare a lumânărilor ce  îndreaptă pașii celor vindecați și înviați spre ieșire lăcașul rămâne gol și întunecat prearătare sensibilă a iadului răvășit de întâlnirea lui Adam și a neamurilor cu Dumnezeu și eliberarea de către Dumnezeu. 

Preînchipuind întâlnirea unică a celor doi Adam cum spune Sfântul Epifanie:

,,Adam cel vechi mai robot ca ceilalți ă vorbit astfel<<aud pașii unuia care vine către noi!>>. Și, pe când vorbea, Domnul a intrat cu arma biruitoare a Crucii. Uluit, Adam a strigat către ceilalți: <<Domnul meu să fie cu voi țoți>>. Și Hristos i-a răspuns lui Adam: <<Și cu duhul tău>>... <<Ridică-ți din morți. Eu sunt Dumnezeul tău și pentru tine din iubire ți-am devenit fiu.

Scoală-te și să plecăm de aici, căci tu ești în Mine și Eu sunt în tine, amândoi formăm o singură persoană unică și indivizibilă. Ridică-te și să plecăm de aici să trecem de la durere la bucurie. Tatăl Meu Cel din Ceruri așteaptă oaia cea pierdută Împărăția Cerurilor vă așteaptă>>.

Oare câți din toți cei care vin la Sfânta Biserică în această noapte mântuitoare înțeleg această minune a mântuirii? 

m.i

Jurnal de dragoste necreata - Cap CI - Ajutorul Sfantului Nicolae a treia oara in viata mea

Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamaia inaintea Ta..

Diferenta dintre viata si moarte...?! Diferenta sta in iubirea necreata pe care Dumnezeu o revarsa peste fiecare dintre noi in toata vremea si in tot locul indifirent unde ne-am afla.

Cu trupul sfartecat de durere, sa fi fost si frigul asfaltului umed, nu imi amintesc...  stiu doar ca m-am trezit dupa ore bune de mers cu elicopterul pe o masa masiva de inox care ma ducea cu gandul ca sunt intr-o morga. Ma simteam abandonat, sfarsit si doar un gand nu ma lasa sa mor, acela ca sunt neimpartasit.

Sigur rugaciunea cu lacrimi a tatalui meu  a intors mila milostivirii lui Dumnezeu la fata mea, si dupa o stare de incostienta sora cu coma, am deschis ochii intr-o dimineata de marti pe un pat de spital din lumea asta mare..

La capul meu am vazut pentru a treia oara in viata un batran care semana aidoma Sfantului Nicolae, asa cum il stim din icoanele ortodoxe si care mi-a zis trezeste-te frate, vino sa savarsesti Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie.

M-am trezit si intr-adevar eram cusut tot, insa nu imi mai era frig...

La Dumnezeu nimic nu este cu neputinta a le intoarce si a le preface spre folosul vietii celei drepte si dezmeticindu-ma din starea aceea de sfarseala si dureri greu de descris, am simtit bratul drept la locul lui, ca si cum totul ar fi fost doar un cosmar. 

Cat de simpla este fericirea si cat de usor este sa ajungi la ea, trebuie doar legatura harului cu Dumnezeu sa fie neintrerupta si trecerea prin greutati este doar ca un vis.

Alergam dupa fericire nestiind ca fericirea inseamna doar miracolul acesta ca suntem vii din mila si iubirea Celui Preainalt...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

-m.i-

Jurnal de dragoste necreată - Cap C - Cat de frumoasa este viata!

Mergi înainte și bucură-te de viață
Crede, fii sincer, iubește, învață
Și nu avea teamă de necunoscut
Dumnezeu e cu tine nu te-a părăsit
Urcă încet pe cărarea vieții
Fii răbdător și ajută pe alții.

Boli în lume au fost și vor mai fi
Și atâta spaimă-n omenire
Și totuși sunt,
Și tu exiști.

Dar sunt și cântece și bucurii
Și-atâta soare-n miez de zi
Cât de frumoasă este viața în sine.

Nepăsători la zvonuri și lucizi
Ne vor exlude din a bârfei teamă
Și vom rămâne trăind să privim de afară
Spectacolul acesta cu temă de dramă
Vom râde tare de a lor proastă piesă
Mi-e teamă doar că ne vor privi cu teamă.

Și vom pleca dansând, râzând tare
De gura lumii nici că ne pasă.
Căci gura lumii inventeză multe
Ei au mai așteptat sfârșituri chiar sfârșit de lume
Și s-au temut prea mult de multe.
Noi avem treabă și prea mult soare-n suflet.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap XCIX - ,,Iată, te-ai făcut sănătos de acum să nu mai greșești,,

Și totuși au mai înflorit caișii
Și-i miros de primăvară.
Tot mai cântă la ferestre
Păsărele. Și-apoi zboară.

Pădurea se colorează
De atâtea flori frumoase.
Vântul adie prin păr
A fost iară Mărțișor.

Ghioceii au trecut
Prea puțini i-or fi văzut.
În roua de dimineață
Soarele pe cer se-nalță

Vine o vreme trece o vreme
Natura-și urmează rostul
Răsare crește înflorește
Bucurie dăruiește.

Animalele fac pui
Râul și-are cursul lui
Ramul cântă-n vânt, doinește
Numai omul se-ndoiește.

Cade tare-n deznădejde
Pe Dumnezeu îl mâhnește
De nimic nu mulțumește
Fără bucurii trăiește.

Nu-l mai bucură natura
Își taie, vinde pădurea
Se înstrăinează iute
De părinți, frați și de rude.

Ca la ordin se ascunde.
Ar face orice să scape
De ce oare? Nici nu știe.
Se supune din prostie.

Vezi oameni abandonați
Parcă-am fi cu toți ciumați
Au uitat ce e iubirea
Și-ncepe domnia ura.

Doamne Fii Tu bun cu noi
Și ne scapă de nevoi
Șterge Doamne toată boala
Și teama ce-a cuprins Țara

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap XCVIII - Credinta

De moarte să n-ai frică. Ai frică de păcat
Și nu uita creștine, Hristos a Înviat!

De moarte să n-ai frică
Ai frică de greșeli.
E Dumnezeu cu tine
Nu te lasă să pieri.

Dacă mai ai credință
Nu e totul pierdut
Spune, ajută-mă Tu Doamne
Și te ajută oricând.

Oi multe dacă are
Și una cade-n râpă
Păstorul lasă pe toate
Și fuge s-o ajute.

Și când cu greu o scoate
Din râpa cea adâncă
Rănit și plin de sânge

Uită pe loc durerea. De bucurie plânge.

Fii unul din cei zece de lepră vindecați
Ridică-ți la cer ochii
Și spune mulțumesc eu Doamne!
Și pentru ceilalți frați.

Fiul risipitor eu sunt, Tată Preabun
Mi-am cheltuit viața
Multe greșeli făcând. Primește-mă la Tine
Nu mă lăsa flămând.

Și iartă-mă Tu Doamne
Chiar dacă nu știu să iert
Vindecă-mă iar din boală
Și fă-mă bun și drept.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap XCVII - Povestea uitată a Farului Genovez

Povestea uitată a Farului Genovez, cel care i-a călăuzit zeci de ani pe marinarii din toata lumea. Locul de întâlnire al îndrăgostiților numit demult ,,flacăra iubirii,,

Unic prin arhitectură, Farul Genovez se înalţă zvelt pe mica faleză a Cazinoului, în apropierea statuii poetului Mihai Eminescu.
Construit în anul 1860, istoria acestui simbol al Constanţei este mai puţin cunoscută azi.

Farul Genovez a fost  ridicat la mijlocul  secolului al XIX-lea de inginerul francez de origine armeană, Artin Aslan. A fost ani la rând locul spre care se îndreptau privirile tuturor marinarilor care ajungeau în Portul Constanța.
În călătoria lor pe întinderea albastră, ochii le  erau ațintiți spre licărirea focului reflectat în oglinzile venețiene atent așezate. Știau că dacă văd acea lumină, sunt aproape de țărm în siguranță.

Farul Genovez este un monument care ar putea trece ușor neobservat, însă frumusețea și importanța sa pentru istoria orașului Constanța, simbolul, istoria lui sunt de necontestat. În ciuda numelui, farul nu are nimic în comun cu genovezii.

O istorie de demult rostită prin viu grai de bătrânii marinari spune ca ar fi fost construit pe locul unui vechi far genovez, de aici numele.

 Chiar si in prezent, originea edificiului nu este stabilita cu exactitate neexistând prea multe documente scrise. Multa vreme s-a vehiculat ideea conform careia, pe locatia actualului far, navigatorii genovezi ar fi ridicat, la 1300, un far care sa le inlesneasca navigatia in zona portului. Prin restaurarea vechiului far medieval, la 1860 s-ar fi construit ceea ce numim astazi Farul Genovez. Faptica istorica nu sprijina, insa, aceasta teorie. Iar arta dobrogeana, nici atat – nu am vazut vreo pictura, vreun creion pre-1860 in care sa apara vreun far sau macar ruinele unui far in aceasta locatie. Din ceea ce cunoastem si recunoastem astazi ca adevar istoric, Farul Genovez a fost construit intre 1858-1860 de catre inginerul francez de origine armeana Artin Aslan.
Pe langa destinatia sa principala, de inlesnire a navigatei, arhitectura sa deosebita i-a conferit in scurt timp rolul de loc de intalnire al constantenilor. Farul era dotat cu lumina statica (raza acestuia nu se rotea) si a functionat pana in 1913, cand instalatia de iluminat a fost dezafectata. In contextul in care zona s-a dezvoltata puternic si o serie intrega de cladiri-monument s-au ridicat in zona, Farul Genovez s-a integrat perfect in arhitectura eclectica a B-dului Elisabeta. In 1948 a fost restaurat si de atunci si-a pastrat rolul de obiectiv turistic de marca al Constantei. Si totusi… intrebarea ramane – de unde numele de Farul Genovez, daca acesta nu a fost ridicat de navigatorii peninsulei Italice ? Exista mai multe ipoteze, unele dinte cele mai pertinente fiind prezentate de Petre Covacef in cartea Povestea Farului Genovez: “mai degraba numele de genovez vine de la un calificativ care a fost acordat de turcii care au ocupat Dobrogea pana in 1878.

 Impresionati de zidurile groase intalnite in mai multe locuri din Constanta le-au denumit in graiul lor, -Geneviz Calee-  (cetate genoveza).


La Constanta au existat mai multe constructii care au purtat numele de Chei genoveze, Magazii genoveze si nu se putea ca o constructie de far sa nu se numeasca Far Genovez.”
Indraznesc sa adaug aici o ipoteza proprie – priviti Farul Genovez al nostru, constantean, si apoi farul genovez original, legendarul Lanterna. Sigur, discutand la o scara mult redusa, asemnarile arhitectonice sunt evidente.

În jurul Farului Genovez s-a țesut o frumoasa poveste de dragoste.
Artin Aslam inginerul, rămăsese aici din doar din dragoste pentru o localnică de care s-a îndragostit nebunește. S-au căsătorit și s-a angajat aici, la compania care a construit Portul Constanța. Fiind inginer constructor, a construit acest far.

Unic ca arhitectură, cu un turn în formă octogonală, farul Genovez măsoară 8 metri înălțime și este construit din blocuri masive de piatră. Are în interior o scară în formă de spirală, cu 53 de trepte. Lumina lui statică era vizibilă de la 5 kilometri în larg.
Farul Genovez a funcționat activ până în anul 1913.  Datorită valorii sale inestimabile, a intrat în circuitul monumentelor istorice care încă mai rezistă asediului anilor. Deocamdată, construcția nu poate fi vizitată de turiști.

m.i

surse: net/ historia/ NTV-reporter/ aedificium constanta

Jurnal de dragoste necreată - Cap XCVI - Stai cu minte

Stai cu minte.
Liniștit.
Nu o să pățești nimic.
Fii empatic
Fii blând. Bun
Unitatea-i cheia acum.

Omul cât de mititel
Dumnezeu știe de el.
Singur nu e niciodată
Îi dă îngeri. O armată.
Cât de grea i-ar fi viața
Îl ajută. Îl învață.

Fii curat la trup și-n suflet
Nu minți, speria pe alții
Când îi vezi mai slabi ca tine.

Îi ajută, fă-le bine
Dumnezeu îți dă putere
Și te ajută și pe tine.

Nici să nu te temi creștine
Dumnezeu este cu tine.
Iar de moarte să n-ai frică
Vine când e rânduită.
Nu când vor unii și alții
Sau cei care-și urăsc frații.

Boli au fost și vor mai fi
Ciumă, lepră, epidemii.
Însă cea mai gravă boală
Este inima de piatră.
Când inima se-mpietrește
Rațiunea înnebunește.

Omul fără rațiune
E pierdut pe-această lume.
Nu mai are milă, minte.
Egoismul îl cuprinde.
Trăiește doar pentru el.
Din minciuni își face țel.

Te ajuți doar ajutând
Cu o pâine, cu-n sfat bun.
Având grijă de bătrâni
Ajutând pe cei sărmani.
Cel mai bun medicament
E iubirea- rezultat eficient.

Dacă tu ajuți pe alții
Chiar pe tine te ajuți.
Pe pământ e fericit
Omul cu prieteni mulți.
Ai nădejde-n Dumezeu.
Azi un lucru s-a uitat. Că: Hristos a Înviat!

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap XCV - Din vremea foametei

Tata avea un dascăl cu o vârstă venerabilă la Sfânta Maria, pe dl. Costică Ichim cu originile în Moldova și mi-a povestit că dl. Costică i-a istorisit un fapt destul de interesant din copilăria dânului pe cât de trist pe atât de dur totodată din vremea foametei* celei mari din românia de după război din anii grei 1946-1947 dar mai grea în Basarabia și Moldova de graniță când a fost o perioadă de lipsuri alimentare majore în special la nivelul populației provinciei Moldova, consecință a unui complex de cauze: în principal seceta, dar și distrugerile agriculturii provocate de războiul cumplit de greu, existența livrărilor de alimente impuse de condițiile armistițiului (și de existența Armatei Roșii), efectele negative ale reformei agrare din martie 1945, precum și lipsa de interes — în contextul ocupației sovietice, a guvernului, care nu a controlat zona de est a țării timp de un an.

Așadar, populația era atât de sărăcită că fierbeau bieții oameni scoarță de copac și beau zeama sau făceau pisând-o turtițe. Cumplit. 

Tragică însă este următoarea istorioară. Copiii ca și astăzi tot copii erau și se jucau împreună mai mereu adormind în fiecare seară frânți de oboseală și foame. Așa se face că din cauza lipsurilor mureau foarte mulți copii și părinți tineri. 

Când murea câte cineva oricât de săraci ar fi fost bieții de ei puneau mână de la mână și făceau câțiva colaci mortului o ciorbă mai cu cartofi și grâu fiert cu zahăr candel topit în el- coliva de pomenire. Și pentru copiii aceia moartea era un prilej de mare bucurie și se laudă, aveau față de ceilalți mâncare și făceau în invidie unii altora la joacă pe ulițe născându-se așa și un joc care se numea ,,mortul,,. 

Își strigau umilindu-i pe ceilalți:

,,sâc, sâc, sâc, noi avem mort, voi proștilor n-aveți mort. Uite a murit fratele meu mai mic ce bine, sau, a murit mămuca,,

Document

,,Şi familia preotului Gheorghe Frigioiu din satul Făclia a luat pe timpul foametei un băiat de crescut. Adus din Moldova, Mitică a fost îngrijit de preot şi de preoteasă ca pe propriul fiu. 

Când au venit să-l ia acasă după un an, micul moldovean a început să plângă. „Eram ca fraţii. S-a rugat tata de ei cu cerul şi cu pământul să-l lase la noi să-l creştem, că nu-i va lipsi nimic, îl va da şi la şcoală, îi va face un rost. N-au vrut. Plângea săracul Mitică de sărea cămaşa pe el… Plângeam şi eu, plângeam toţi... 

Nu l-am mai văzut de atunci. Noi ne-am mutat în altă parohie din Dobrogea şi n-am mai ştiut nimic de el“, povesteşte cu regret Vicenţiu, fiul preotului, ajuns la vârsta senectuţii.,,

Bătrânii, care or mai trăi azi știu că istoria este adevărată și adevărat vă spun. 

m.i

_____________________________

*Foametea din 1946 – 1947 a avut cauze multiple, complexe: operațiunile militare și distrugerile provocate de război, în martie – iunie 1944, în regiunile nordice și centrale ale Moldovei istorice; ocupația sovietică și jaful local sistematic al acesteia; pământul arabil nelucrat în 1945 – 1946; lipsa forței de muncă agricole în 1944 – 1946, moartă în război, prizonieră în lagărele sovietice sau plecată în refugiu în sud – vestul țării; lipsa precipitațiilor în 1945 – 1946; dezinteresul guvernului pro-comunist dr. Petru Groza pentru reluarea lucrărilor agricole sistematice în zonă; lipsa utilajelor și animalelor pentru lucrări agricole în 1944 – 1946. Din date neoficiale este cunoscut că au murit de foame mii de oameni.

Jurnal de dragoste necreată - Cap XCIV - Tată, nu uita, ai credință mare în Dumnezeu. Atât.

Tată, nu uita, ai credință mare în Dumnezeu. Atât. 

Nu avea speranță la oameni. Nici așteptări. Doar la Dumnezeu.
Oamenii uită întotdeauna, este o lege a lor. Vor uita. Indiferent cât i-ai iubit. Nu contează niciodată cât ții la ei și nici ce faci sau cât ai făcut să fie fericiți. Nici momentele toate cât ai fost lângă ei. Oamenii vor uita.

Tu iubește la fel, Dumnezeu nu uită!

Dumnezeu dă anii vieții după credință, sănătatea după cum alegem să trăim, fericirea după străduință, dragostea după putința noastră de a dărui dragoste, bucuria după dorința noastră de a dărui bucurie.

Ascultați pilda aceasta şi niciodată nu disperați, aveți credință!

Mare este Dumnezeu!

Trăia odată, în vremurile de demult, pe la începuturile creştinismului, când creştinii erau prigoniți de moarte un ceasornicar creştin care, la fiecare vorbă, zicea:

Mare este Dumnezeu! În acea ţară domnea pe atunci un împărat păgân care ura mult pe creştini.

 Auzise împăratul şi de ceasornicarul creştin şi prinsese ură mare pe el pentru vorba ce o avea.

Într-o zi, trimise după el să-l aducă la curtea împărătească.
– Te-am chemat să-mi cureţi inelul acesta şi poimâine să mi-l aduci. Ia seama că, uite, inelul are o piatră foarte scumpă; nu cumva să mi-o pierzi, căci o plăteşti cu capul – zise împăratul.

– L-oi curăţa, înălţate împărate! Mare-i Dumnezeu!
Împăratul ia inelul, spunând că merge să-l pună în cutie; intră într-o altă cameră, scoate repede piatra scumpă din inel, o trimite pe un servitor să o arunce în mare şi, întorcându-se, îi dădu ceasornicarului inelul împachetat fără piatră, zicându-i:
– Acum poţi pleca la lucru; te-oi vedea cât de mare va fi Dumnezeul tău.

Ceasornicarul merse acasă şi, fiind către seară, puse cutia bine în ladă, o încuie, rămânând să se apuce de lucru dimineaţa. A doua zi, femeia lui se duse în târg să cumpere nişte peşte proaspăt de mâncare, iar el se apucă să cureţe inelul. Dar, desfăcând cutia şi luând inelul, rămase încremenit de spaimă: piatra cea scumpă lipsea din inel. Deznădăjduit, îşi puse mâinile pe cap şi începu a striga:
– Doamne Dumnezeule, mare eşti! Ce mă fac eu acum?
În vremea aceea, sosi femeia din târg cu peştele şi, auzind ce se întâmplase, se înfricoşă şi ea. Pe ceasornicar îl aştepta o moarte sigură. Între timp, femeia se apucă să taie peştii, dar, spintecând cel dintâi peşte, ce să vezi? În pântecele lui era o piatră sclipitoare. Ceasornicarul, cum o vede, strigă plin de bucurie: Mare este Dumnezeu!
Asta-i chiar   piatra de la inelul împăratului.
Şi se-apucă ceasornicarul, curăţă inelul, iar a treia zi se înfăţişă cu el înaintea împăratului.
– Ei, l-ai curăţat? – întrebă împăratul.
– L-am curăţat preaînălţate împărate. Mare-i Dumnezeu!
Împăratul, când văzu inelul cu piatra în el, rămase uimit.
– Să-mi spui de unde ai luat piatra, căci eu am aruncat-o în mare.
– Ai aruncat-o, împărate, dar… «Mare este Dumnezeu!»

Şi îi povesti împăratului întâmplarea cu peştele. Când auzi împăratul această minunată întâmplare, se sculă în picioare şi, ridicându-şi ochii spre cer, zise: Cu adevărat, mare este Dumnezeul tău!

________________

Jurnal de dragoste necreată - Cap XCIII - Purtătorii kaftánelor domnești de astăzi și virusul fricii de țèpe.

Țelul parvenitilor a fost și este dintotdeauna puterea. Pripășiți din te miri ce cotloane ale satelor sărace tocmai din fundul țării, direct în orășelul lui Bucur, aici pe malurile Dâmboviței unde este apa mai dulce, puturoșii inculți sau duamnele trecute prin cele paturi au ,,dat din coate,, călcând pe cadavre si s-au urcat în fotoliile înalte la pupitrul de comandă al bietei țărișoare palidă de la atâta căpușat. Toți cu facultăți ale căror diplome dacă le-ar rătăci, nu ar ști să îngaime ce au absolvit, produsul industriilor de diplome în spiritul bietului haret saracu' care probabil n-are liniște nici in mormânt și a altor gherete de cartier (facultăți) care au transformat analfabeții în licențiați.

Apoi fără scrupule aceștia, egoiști și plini de ură, calici peste vreo măsură cunoscută, purtători fără merit ai kaftánelor* domnești de astăzi, au mutilat istoria, au ascuns martirii, au murdărit memoria adevăraților politicieni și s-au tolănit cu dosurile lor spurcate în scaunele moi ale birourilor istorice, behăind că ei sunt cei care vor binele poporului, dând ordonanțe peste ordonanțe care mutilează constituția și duc la sapă de lemn omul de rând. De frica țèpelor răsplată au hotărât sub jurământ în fața 'mnezeului lor scaraoschi, că vor vinde brazii înalți ai țării până vom importa bețe de chibrituri și pe cât posibil țèpele să le reabgradeze și să le împartă poporului. 

Abgradarea aproape pe nesimțite nici n-a durut la început, blugii piramidă, dozatoare tec-cancerul la pahar, televizoare color la prețuri de apartamente, apoi le-au facut mai groase și mai ascuțite, caritas, fni, imgb, aro, și așa mai departe le-au simțit toți până n-a mai rămas mare lucru dar ei vor să vândă și pe acela. 

Acum este bătălia lor cu nația, ,,a mai grea,, vor cu tot dinadinsul să-i smulgă omului nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce i-a mai rămas în afară de suflet, credința. I-o zdruncină din temelii, i-o jignește cu orice prilej, caută să i-o murdărească cu smoala din inimile lor hâde, și dacă nu au reușit cu niciun preț, se luptă să o oprească, au devenit ca fii de năpârci care la maturitate își devorează propria mamă. De vreo două mii de ani asta a tot facut diavolul intrând în oamenii vânduți lui, a încercat să oprească credința. 

Ce n-a reușit Nero sau Domițian, au încercat turcii, tătarii, comuniștii dar nu au reușit un fir de păr să smulgă celor credincioși și țara s-a miruit cu sânge de martiri și sfinți care se roagă din Cer. Ăștia de azi, orbiți de mândria diavolească, se cred și mai deștepți ca aceia.

Frica de țèapa dreptății însă le-a rămas bine înfiptă în trupurile pline de răutate.

Mântuiește Doamne poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință bine credincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește. Și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău!

*Caftanul era o haină de origine orientală pe care o purtau domnul și boierii. Se înfățișa drept mantie lungă, cusută cu fire de aur și argint. Avea un important rol ceremonial și onorific. Astfel, de exemplu, în 1703 Constantin Brâncoveanu a fost reconfirmat pe viață în domnie, printr-o ceremonie în care vizirul i-a îmbrăcat pe domn și pe boieri în caftane valoroase.

La moartea lui Constantin Cantemir, fiul său Dimitrie i-a succedat la tronul Moldovei. După ce i s-a citit molitva de domnie, a fost îmbrăcat în caftan de către un funcționar turc (un agă al vizirului) care era cu alte treburi în țară.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap XCII - Masina de scris Mercedes și ,,omul negru,,

În casă parohială de la Ciocoveni tata avea în birou o mașină de scris Mercedes-mecanica din 1920 cu role din ribon pânzat. Era a parohiei și era în inventar. Probabil preoții slujitori acolo cărturari fiind s-au gândit la o achiziție pe cât de costisitoare pe atât de folositoare bunului mers al activității didactice a parohiei.

Țin minte ca azi. Anii '80. Să fi fost prin 82. Îmi era drag tare când tata scria la ea diverse conferințe cursuri sau actele parohiei. Când prindeam momentul să nu fie nimeni prin preajmă mă furișam în birou, nici nu era greu că eram slab stafie, rahitic, și mă jucam la ea apăsând mai multe taste deodată blocând-o apoi scoteam rolele și întindeam toată camera banda roșie sau neagră murdărind totul în jur iar pe mâini și pe față mă pictam tot de tuș, apoi nici nu era greu să se vadă cine era făptașul, dar nu recunoșteam doamne ferește. 

Aveam 4 sau 5 ani. Când mă vedea tata săracu' îngrozit, începeam să plâng de ziceai că intrasem în stup și mă întepaseră toate albinele deodată. Și el nu mă mai certa. Mă lua în brațe cu dragoste și io îl mai și trăgeam de păr și mai tare plângeam.

Anii erau din ce în ce mai grei, așa se face că într-o noapte tata se pomenește cu doi domni cu haine lungi de piele de la Giurgiu care veniseră să ia probă de caractere ale literelor mașinii nu cumva să fi scris sau să scrie tata la ea manifeste împotriva ,,epocii de aur,,, și amenințau rânjind ,,grijă mare părinte că mașina asta e pușcărie curată,,

Dacă ar fi știut cei de la Mercedes ce bombă cu ceas creaseră sigur le-ar fi tremurat budigăii propriilor ingineri. Dar probabil că aceia, inginerii, trecuseră în cealaltă lume fără ca măcar habar să aibă ce tehnologie ,,modernă,, cum o numeau securiștii pe biata bătrânică, pericol eminent pentru regimul de prosperitate în masă, au lăsat lumii.

Și uite așa pe nesimțite, ,,omul negru,, venea mai anual să verifice ,,periculoasa invenție,, a anilor '20. Devenise o grijă și eu mă jucam scriind versuri de prin cărți la ea apoi luam foile și ne jucam și cu alți copii din sat prin curte. Făceam deci manifeste fără să știu. 

Când tata s-a transferat în 1987 la București la cealaltă parohie a predat inventarul și mașina buclucasă pentru care au venit iar doi ,,ingineri,, de la Giurgiu să constate dânșii ,,buna întreținere,,

Nu mai știu dacă există astăzi s-au a fost dată la casat ori poate se mai află încă în inventar sau în muzeul parohiei. 

Mașina Mercedes-mecanica 1920. Teama securității. 

Ș-am încălecat p-o șa.

m.i