Jurnal de dragoste necreată - Cap CIX - Pădurea nebună

Sus la cula cea domneasca
În pădurea împărătească
A codrilor cei nebuni
Pe dealuri la Tuturui*1
Unde turcii spăimântau
În pădure când intrau.
Erau prinși și strâns legați

De arborii cei înalți
Rar vedeai vreun luminiș
De atâta lăstăris
Copacii erau soldații
Iubeau și-și ajutau frații
Pe valahi năpăstuiți
Oameni gospodari cuminți

Să îi piardă pe străini
Ce veneau călări haini
Și pădurea înnebunea
Șuiera și se mișca
Urla la păgani așa:
,,Alelei*2 fii de hapsâni
Face-v-ar oase tărâni
Dobrogostea*3 să lăsați
Și nimic să nu furați
'Napoi la voi vă-nturnați
Care de-aici mai scăpați
Vii, de copaci nemâncați,,
Și turcii încremeneau,
,,Aman, Ghelișnef*4, urlau,,
Prin pădure rătăceau
Mințile și le pierdeau.

m.i
_____________________________________
1.Tuturui, veche cetate dacică pe un deal din vecinătatea actualei soșele Alexandria Pitești (DJ 504) în spatele Bisericii Dobrogostea la cca. 800 m

2.Alelei, poate fi interpretată și cu sensul de Aleluia. Nu am găsit undeva acestă interpretare dar așa îi vad sensul.

3. Dobrogostea, termen cu origine slavă cu sensul de loc bun, loc bineprimitor (oază în mijlocul Pădurii nebune/ om gospodar/ om bun.

4. Ghelișnef, conform Academiei Române, termen denumire târzie dată de turci localității Dobrogostea.

Jurnal de dragoste necreată - Cap CVIII - Averea e fapta bună

La ce îți folosesc banii
Dacă n-ai pe Dumnezeu
Poți să ai toți banii lumii
Ești cel mai sărac bogat.

Când va trece viața asta
Cu tine nimic n-ai luat.
Lut erai dar Dumnezeu
Din iubire a suflat
Și ți-a dăruit viața
Din pământ, om te-ai aflat
Dar tu să-nmulțești iubirea
Nici o clipă n-ai lucrat.

Când se va termina viața
Rămâi iar lut nelucrat
Praf și pulbere, tărănă
Nu se va mai ști vreodată
Nici locul unde ai stat.


Când eram copii știți bine
Frunzelor le spuneam bani
Și cu pietre ne jucam
Le schimbam și număram.

Copiii însă n-au minte
Și în joaca lor curată
Cu acele pietricele
Puteau lua lumea toată.
Alexandru Macedon
Cel mai mare împărat
Avea aur cât s-astupe
Un ocean. Sau chiar să facă
Un munte cât de înalt.

Foarte tânăr a murit
Și cu el n-a luat nimic.
Mâinile și le-a lăsat
Când era-n sicriu purtat
Să le vadă tot poporul
Să-nțeleagă că nu banii
Sunt pe lume importanți
Ci iubirea înmulțită
E averea cea râvnită.

Cine iubire împarte
Dumnezeu este în el.
Și când adoarme din lume
Îngerii îl duc în Rai.

Trăiește fără de moarte
Bucuria necuprinsă
Lângă toți ai lui cei dragi
În lumina nepătrunsă.

Diamantele frumoase
În fața Dumnezeirii
Sunt doar pietre n-au valoare
Nu ajută nemuririi.

Ca mormântul văruit
Este averea pe pământ
Pe afară strălucește
Înăuntru e cumplit.

Fii doar bun
Frumos trăiește
Și iubirea înmulțește
Timpul folosește-l bine
Toate fă-le cu iubire.

Faptele să-ti fie averea
Nu hârtii scrise de om
Nici palate mari și înalte
Căci și acelea rămân scrum.

Cum castelul de nisip
Piere de la primul val
Când ești coborât în groapă
Rămănă toată pe mal.

O zi nu poți cumpăra
Poți să dai toată averea.
Dacă înmulțești iubirea
Averea adevărată
Când din lumea asta pleci
Iei cu tine lumea toată.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CVII - Casa uitată

Ce suflet o fi fost aici
Și chiote de bucurie
O casă plină de copii
Acum așa pustie.

Și câte lacrimi or fi curs
Din ochii sfinți de mamă,
Să-i vadă mari pe-ai săi copii
Și domni în astă lume.

Iar timpul a trecut hain
Și puii au zburat
Uitând crucea tatălui lor
Și mama și-au uitat.

Și-o fi adormit bătrâna mamă
Cu ochii seci de lacrimi
Rugându-se la Dumnezeu
Copiii să-i mai vadă.

Luați cu treburi plini de griji
Prin lumea asta mare
N-aveau ei timp de ,,lucruri mici,,
Și mama ,,are răbdare,,

Răbdare avea biata mamă,
Toată răbdarea din lume
Dar timpu-i nemilos cu toți
Și nu iartă pe nimeni.

N-au mai venit copiii niciodată
Și iată casa-i dărâmată.
S-au risipit prin lumea mare
Cu alte treburi trecătoare.

Și au uitat casa în care
Cu dragoste au fost legănați
Poate chiar limba și obiceiuri
Și ei or fi demult uitați.

m.i

Jurnal de dragoste necreată - Cap CVI - Eroii nu mor niciodată

Țara asta minunată
A avut cândva Eroi.
Oameni ce și-au jertfit viața
Pentru pământ, pentru noi.

Eroii n-aveau salarii
Eroii n-aveau condiții
Aveau inimile vii
Arme, credința și sfinții.

Când în Munții Făgăraș
Eroii dormeau prin stânci,
Oamenii dormeau prin case
Pe pernele moi de fulgi.

Măriuca Zaharia nici n-avea vreo doișpe ani
Sus în nuc la Mărășești
Nu făcea lecții on-line.

Și-a pus inimioara mică înspre gloanțe la dușmani
Așa își iubea ea țara
Ca tu să fii peste ani.

Cătălina Toderoiu
N-avea mască nici mănuși
Și cu mâinile ei goale
Bandaja rănile adânci.

Nu a dezertat o clipă
Câte lacrimi i-or fi curs
Trăind iadul disperării
Printre soldați muribunzi.

Chiar de două ori rănită
Tot a revenit pe front
,,Înainte băieți, sunteți cu mine,,
Era comandant de pluton.
Și astfel și-a dat viața,
La doar douăzeci și trei de ani
Cătălina Toderoiu
Erou sublocotenent în Rai.

Cei care duceau mâncare
Eroilor de prin peșteri
Nu se lăudau cu fapta
Și nu erau lăudați
Cu inimile lor curate
Îi hrăneau pe ai lor frați.

Mii și mii de Eroi mari
Doar de Dumnezeu știuți
Și-au dat ținerețea lor
Prin tranșee și prin munți
Au murit de frig, de tifos
Arși sau sfârtecați de gloanțe,
Uitați, negăsiți vreodată
Nu și-au salvat viața lor
Dar au salvat Țara toată.
Au rămas de-a pururi vii
N-au mai murit niciodată!

Astăzi însă toți ,,donează,,
S-au născut ,,asociații,,
Care nu pe banii lor
,,Fac milostenii,, cu alții.

Dacă unu-și face treaba
Pentru care e plătit
Și nu este lăudat,
Saracu-i nedreptățit.
Ii numim slugarnici tare
Pe unii dintre noi eroi.
În funcție de interes
Apoi îi dăm ,,la gunoi,,.

Și tânjim să ni se spună
Cât de bravi suntem și noi.

m.i