Nu avea speranță la oameni. Nici așteptări. Doar la Dumnezeu.
Oamenii uită întotdeauna, este o lege a lor. Vor uita. Indiferent cât i-ai iubit. Nu contează niciodată cât ții la ei și nici ce faci sau cât ai făcut să fie fericiți. Nici momentele toate cât ai fost lângă ei. Oamenii vor uita.
Tu iubește la fel, Dumnezeu nu uită!
Dumnezeu dă anii vieții după credință, sănătatea după cum alegem să trăim, fericirea după străduință, dragostea după putința noastră de a dărui dragoste, bucuria după dorința noastră de a dărui bucurie.
Ascultați pilda aceasta şi niciodată nu disperați, aveți credință!
Mare este Dumnezeu!
Trăia odată, în vremurile de demult, pe la începuturile creştinismului, când creştinii erau prigoniți de moarte un ceasornicar creştin care, la fiecare vorbă, zicea:
Mare este Dumnezeu! În acea ţară domnea pe atunci un împărat păgân care ura mult pe creştini.
Auzise împăratul şi de ceasornicarul creştin şi prinsese ură mare pe el pentru vorba ce o avea.
Într-o zi, trimise după el să-l aducă la curtea împărătească.
– Te-am chemat să-mi cureţi inelul acesta şi poimâine să mi-l aduci. Ia seama că, uite, inelul are o piatră foarte scumpă; nu cumva să mi-o pierzi, căci o plăteşti cu capul – zise împăratul.
– L-oi curăţa, înălţate împărate! Mare-i Dumnezeu!
Împăratul ia inelul, spunând că merge să-l pună în cutie; intră într-o altă cameră, scoate repede piatra scumpă din inel, o trimite pe un servitor să o arunce în mare şi, întorcându-se, îi dădu ceasornicarului inelul împachetat fără piatră, zicându-i:
– Acum poţi pleca la lucru; te-oi vedea cât de mare va fi Dumnezeul tău.
Ceasornicarul merse acasă şi, fiind către seară, puse cutia bine în ladă, o încuie, rămânând să se apuce de lucru dimineaţa. A doua zi, femeia lui se duse în târg să cumpere nişte peşte proaspăt de mâncare, iar el se apucă să cureţe inelul. Dar, desfăcând cutia şi luând inelul, rămase încremenit de spaimă: piatra cea scumpă lipsea din inel. Deznădăjduit, îşi puse mâinile pe cap şi începu a striga:
– Doamne Dumnezeule, mare eşti! Ce mă fac eu acum?
În vremea aceea, sosi femeia din târg cu peştele şi, auzind ce se întâmplase, se înfricoşă şi ea. Pe ceasornicar îl aştepta o moarte sigură. Între timp, femeia se apucă să taie peştii, dar, spintecând cel dintâi peşte, ce să vezi? În pântecele lui era o piatră sclipitoare. Ceasornicarul, cum o vede, strigă plin de bucurie: Mare este Dumnezeu!
Asta-i chiar piatra de la inelul împăratului.
Şi se-apucă ceasornicarul, curăţă inelul, iar a treia zi se înfăţişă cu el înaintea împăratului.
– Ei, l-ai curăţat? – întrebă împăratul.
– L-am curăţat preaînălţate împărate. Mare-i Dumnezeu!
Împăratul, când văzu inelul cu piatra în el, rămase uimit.
– Să-mi spui de unde ai luat piatra, căci eu am aruncat-o în mare.
– Ai aruncat-o, împărate, dar… «Mare este Dumnezeu!»
Şi îi povesti împăratului întâmplarea cu peştele. Când auzi împăratul această minunată întâmplare, se sculă în picioare şi, ridicându-şi ochii spre cer, zise: Cu adevărat, mare este Dumnezeul tău!
________________
Oamenii uită întotdeauna, este o lege a lor. Vor uita. Indiferent cât i-ai iubit. Nu contează niciodată cât ții la ei și nici ce faci sau cât ai făcut să fie fericiți. Nici momentele toate cât ai fost lângă ei. Oamenii vor uita.
Tu iubește la fel, Dumnezeu nu uită!
Dumnezeu dă anii vieții după credință, sănătatea după cum alegem să trăim, fericirea după străduință, dragostea după putința noastră de a dărui dragoste, bucuria după dorința noastră de a dărui bucurie.
Ascultați pilda aceasta şi niciodată nu disperați, aveți credință!
Mare este Dumnezeu!
Trăia odată, în vremurile de demult, pe la începuturile creştinismului, când creştinii erau prigoniți de moarte un ceasornicar creştin care, la fiecare vorbă, zicea:
Mare este Dumnezeu! În acea ţară domnea pe atunci un împărat păgân care ura mult pe creştini.
Auzise împăratul şi de ceasornicarul creştin şi prinsese ură mare pe el pentru vorba ce o avea.
Într-o zi, trimise după el să-l aducă la curtea împărătească.
– Te-am chemat să-mi cureţi inelul acesta şi poimâine să mi-l aduci. Ia seama că, uite, inelul are o piatră foarte scumpă; nu cumva să mi-o pierzi, căci o plăteşti cu capul – zise împăratul.
– L-oi curăţa, înălţate împărate! Mare-i Dumnezeu!
Împăratul ia inelul, spunând că merge să-l pună în cutie; intră într-o altă cameră, scoate repede piatra scumpă din inel, o trimite pe un servitor să o arunce în mare şi, întorcându-se, îi dădu ceasornicarului inelul împachetat fără piatră, zicându-i:
– Acum poţi pleca la lucru; te-oi vedea cât de mare va fi Dumnezeul tău.
Ceasornicarul merse acasă şi, fiind către seară, puse cutia bine în ladă, o încuie, rămânând să se apuce de lucru dimineaţa. A doua zi, femeia lui se duse în târg să cumpere nişte peşte proaspăt de mâncare, iar el se apucă să cureţe inelul. Dar, desfăcând cutia şi luând inelul, rămase încremenit de spaimă: piatra cea scumpă lipsea din inel. Deznădăjduit, îşi puse mâinile pe cap şi începu a striga:
– Doamne Dumnezeule, mare eşti! Ce mă fac eu acum?
În vremea aceea, sosi femeia din târg cu peştele şi, auzind ce se întâmplase, se înfricoşă şi ea. Pe ceasornicar îl aştepta o moarte sigură. Între timp, femeia se apucă să taie peştii, dar, spintecând cel dintâi peşte, ce să vezi? În pântecele lui era o piatră sclipitoare. Ceasornicarul, cum o vede, strigă plin de bucurie: Mare este Dumnezeu!
Asta-i chiar piatra de la inelul împăratului.
Şi se-apucă ceasornicarul, curăţă inelul, iar a treia zi se înfăţişă cu el înaintea împăratului.
– Ei, l-ai curăţat? – întrebă împăratul.
– L-am curăţat preaînălţate împărate. Mare-i Dumnezeu!
Împăratul, când văzu inelul cu piatra în el, rămase uimit.
– Să-mi spui de unde ai luat piatra, căci eu am aruncat-o în mare.
– Ai aruncat-o, împărate, dar… «Mare este Dumnezeu!»
Şi îi povesti împăratului întâmplarea cu peştele. Când auzi împăratul această minunată întâmplare, se sculă în picioare şi, ridicându-şi ochii spre cer, zise: Cu adevărat, mare este Dumnezeul tău!
________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu