Și mama-mi spunea povești
Ascultam vrăjit și parcă
Eram prâslea cel voinic.
Aveam paloș, scut și coif
Nu mă temeam de nimic.
Cuceream țări și regate
Calul meu de lemn zbura
Peste ape și păduri
Mă purta în șaua sa.
Chiar și-o pajură măiastră
Mă lua pe gâtul ei
Când zbura bătând din aripi
Printre stele sus spre rai.
Mă luptam chiar și cu zmeii
Cu jivinele pădurii
Vorbeam și cu Sfânta Vineri
Mă învăța taina răbdării.
Treceam păduri de aramă
Mergeam și prin alte lumi
Timpul părea să nu treacă
Nu lua cu el oameni buni.
Pe atunci mureau doar zmeii.
Vrăjitoare, căpcăuni
Mai mureau în luptă dreaptă
Scorpiile altor lumi.
Lumea noastră n-avea moarte
Nimic nu ne era greu.
Ne luptam pentru prințese
Răpite de zmeul-rău.
Fiecare piticot avea propriul lui palat
Și toți tații de pitici aveau propriul lor regat.
Mamele erau regine
Frumoase ca niște zâne.
Bunicii nu îmbătrâneau
Piticii-i întinereau.
Noi nu cunoaștem minciuna
Și nici ura n-o știam
Pentru jucării doar, poate,
Când și când ne duelam
Și după orice bătălie
Iute tare ne-mpăcam
Ca și cum nimic n-a fost
Împreună ne jucam.
Când mai osteneam de joacă
Buzduganul desfăceam
Și așa ca prin magie
În el bomboane găseam.
Dar ca mărul lui Adam
Un gând cât de mici, aveam.
Toți voiam să creștem mari
Câte șapte ani pe an.
Și-uite așa ca în poveste
Mult-nainte nu prea este.
Căci toți repede am crescut
Bunicii s-au dus demult
Tații nu mai sunt nici ei
Nici palate și nici zmei.
Prințese nu prea mai sunt
Nici cuminți, nici suspinând.
Ne urâm toți între noi
Nu ne mai jucăm apoi.
Greutățile au cuprins
Liniștea micilor prinți.
Pentru tot și pentru toate
Ne-am făcut datori c-o moarte.
,,Un pitic atât de mic
Făcea baie într-un ibric.
Când ibricul s-a vărsat
Piticul s-a-necat!,,
m.i
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu