Se spune că odată, în vremurile de demult, într-un sătuc mic de munte, pe lângă Câmpulung Mușcel trăia o femeie săracă care era foarte bolnavă şi avea nevoie urgentă de un medicament special, un preparat.
Era departe de orice Spițerie şi afară era o iarnă grea. Spițeria, căci aşa se numeau farmaciile pe atunci, cea mai apropiată era în satul vecin, la câţiva kilometri buni de mers. Biata femeie era văduvă și avea doar o fetiţă de 8-9 anișori şi nu avea altă soluţie decât s-o trimită pe fetiţă să meargă până la spiterie să-i cumpere picăturile de care avea urgentă nevoie.
Fetiţa ascultătoare, cu mare dragoste pentru mama ei, şi-a făcut semnul sfintei cruci și se porni la drum, cu teamă şi nădejde că-i va fi mamei sale de folos. Ajunse după vreo două-trei ceasuri, în satul vecin la spițer; Spițerul, un om înaintat în vârstă, cam ursuz și care nu era creștin, dar ştia de boala femeii, îi dădu fetiţei leacul trebuincios, o sticluţă cu picături amestecate anume.
Fetiţa o luă şi plecă în fugă, cu piciorușele deja înghețate de gerul iernii.
După câteva clipe, spițerul, bătrân şi cu vederea slăbită, se uită mai atent în locul de pe poliţă, de unde luase sticluţa. Constată cu groază că în loc să-i dea medicamentul pentru boala de inimă a femeii, îi dăduse o sticluţă cu otravă. Pe fetiţă n-o mai putea ajunge, căci plecase de vreo jumătate de oră şi era mult mai sprintenă decât el.
Îngrozit de greșeala făcută, căzu în genunchi şi se rugă la Maica Domnului deși nu era creștin. Ceru din toată inima doar un singur lucru: " Maica a lui Dumnezeu roagă pe Fiul Tău, Doamne, dacă exişti, fă o minune! Să nu ajungă fetiţa acasă să-şi otrăvească mama!"
Cererea lui era dreaptă şi atât de puternică. Şiroaie de lacrimi îi brăzdau faţa-mbătrânită. Încă aflându-se în rugăciune, deodată auzi zgomot pe-afară şi uşa deschizându-se şi o văzu pe fetiţă intrând în spițerie: "Domnule, mi s-a întâmplat o nenorocire mare:... alergând, mi-au înghețat picioarele de la frig, am căzut şi-am spart sticla, imi pare foarte rău, nu am alti bani, dar vă rog din tot sufletul să-mi daţi alta şi o să vă aduc mâine banii pe ea. Altfel, mama va muri!”
Fetiţa plângea în hohote, zdrobită de părere de rău.. Spiterul, în schimb, începu să plângă în hohote, de bucurie şi emoţie. Îi mulţumi din toată puterea sa lui Dumnezeu.
Era în afară de orice îndoială că Dumnezeu îi răspunsese la rugăciunea lui. Nimeni altul nu ştia de sticluţa cu otravă ce i-o dăduse din greşeală fetiţei.
Aşa lucrează Dumnezeu prin semnul Sfintei Cruci și rugăciunea la Maica Domnului mereu: când nimeni dintre oameni nu ne mai poate salva, când nimeni nu ne mai poate sări în ajutor, pentru că nimeni nu vede pericolul în care ne aflăm, atunci Dumnezeu vine şi, cu iubirea Sa de oameni, ne oferă salvarea!
Poveste auzită de la bunica mea Ana.
m.i
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu