Jurnal de dragoste necreată - Cap LXXVIII - Drum printre amintiri

Mai țineți minte întrebarea: ,,aveți un bilet în plus?,,

Formulări care au murit:

,,fisă pentru telefon/aveți cumva o fisă?,,

,,vă rog să îmi țineți rând, mulțumesc anticipat,,

,,aveți cumva un bilet în plus?,,

,,mai primiți la remaiat?,,

,,când aduceți capsule de sifon?,,

,,îmi permiteți?,,

,,vă supărați dacă vă ofer locul meu?,,

,,îmi acordați acest dans?,,

,,vă pot însoți?,,

,,fiți bun/ fiți bună, știți unde se află?,,

,,îmi permiteți să-mi scot sacoul?,,

,,By the way,, fix acum două bucăți de timp, cât de cât, demultișor, când nu se inventase telefonul mobil, exista un altfel de telefon, telefonul ,,cu mileu,, accesoriu indispensabil, cum ar fi azi încărcătorul auto. Fix așa era mielul de sub telefon. Mai existau si alte tipuri de accesorii, lăcățel pentru disc, asta la cei care aveau disc și erau mai zgârciți, apoi categoria mai defavorizată, cea a cuplajului:

,,Ioane închide tu să mai vorbim și noi,,

,,Ai grijă că ascultă cuplajul,,

 Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc ci despre noi, generația cu bun simț, noi cei care mai știam ce este rușinea. 

Cu mare sfială îndrăzneam să sun la familia fetei cu care vorbeam,  întrebam cu teamă parcă în glas: ,,... este acasa?,, 

Dacă era, mă bucuram să o aud sorbindu-i vocea și puținele cuvinte erau doar stabilirea unei ore de întâlnire. Ne întâlneam apoi ,,la ceas,,  la Universitate. (Uite, chiar nu mai știu dacă azi la Universitate mai există un ceas.) Mergeam cuminți, sfioși unul pe lângă altul și eram fericiți dacă mâinile noastre se întâlneau așa ,,din greșeală,, , colindam parcurile și ne împărtășeam ce cărți am mai citit sau ce muzică am mai ascultat, am găsit, căci muzica bună pe vinil sau casete originale se procura greu, o înregistram noi pe benzi de magnetofon sau casete.

 Mă uit în urmă și mă minunez cât eram noi de inocenți. De cuminți. Întotdeauna flori. Garoafe, doamne, garoafe. Pe vremea aceea nu exista ,,bună,, , sărut mâna era întâmpinarea cu care așteptam partenerele. Noi eram cei care “ceream prietenia”, emoționați sincer, noi eram cei care completau pagini întregi de oracole, sperând copilărește că persoana de care ne placea va citi acolo unde scria “De cine iţi place?”- că ea este.

Am uitat de ciocolata care însoțea uneori garoafa cu staniol la codiță. Existau și anotimpuri, îmi amintesc asta pentru că primăvara purtam pardesíu și toamna geaca subțire. Exista timp, noi învățam, ne odihneam, alergam prin parc, jucam cărți, șah, remi. Adevărate campionate de remi. Cântăm la chitară. Cumpărăm timbre și ne bucuram de ele. Ascultam la radio piese de teatru și învățăm replici, mergeam la teatru. Îmi amintesc că la revoluție rula în premieră la Patria filmul ,,Mircea,, și am mers să îl vedem. 

Azi avem tehnologie facila, avem telefoane mobile, avem totul digital, dar de fapt nu mai avem nimic. 

Deși cu avionul putem scurta distanțele și toți avem mașini inteligente să ne mișcăm rapid, ziua trece foarte repede și nici un sfert din ceea ce făceam cândva nu mai facem azi. Undeva pe drumul vieții am pierdut esența

-timpul-.

 Nu mai avem timp.

m.i