În fața noastră încep să răsară din ceață şi întuneric, splendide țărmuri aurii întinzându-se spre zarea albastră învăluită în neguri neştiute. Stelele se stingeau uşor, pe rând, ca nişte lumânări atinse de vânt, puse anume pentru noi în sfeşnice de argint atârnate sus, de cer. Aerul rece de dimineață brazda fața. Undeva, puțin mai la sud, pe mare, ca un soldat ce stă de veghe, vechiul far făcut de genovezi după planuri doar de ei ştiute, pâlpâia fără vlagă stingându-se şi el, în fața de purpură a soarelui ce se naştea din mare aducând totul la viață cu lumina lui dumnezeiască.
- Turist, franțuz? mă întrebă cercetându-mi statura înaltă şi chipul alb cu parul blond, uncheşul.
-Aha, gata, stiu acum. Eşti neamț. Râse mulțumit de istețimea lui şi-şi mângâie trecând mâna prin firele albe, barba ce ascundea chipul unui vechi corsar.
-Nu sunt, moşule, nici neamț şi nici franțuz, sunt român.
-Român?!
-Dacă n-ai bag samă, niscai întâlnire cu vreo cuconiță de pe la Paris, oacheşă cu ochii ca marea, de ce mi-ai furat somnul bătrâneților de cu dimineață? Vrei să ieşim cu barcazu-n larg? Nu îți fac acest hatâr, cei harnici sunt pe mare demult, e târziu pentru pescuit de-acu'.
-Da moşule, plătesc oricât mi-ai cere, aur adevărat îți dăruiesc, doar zăboveşte rogu-te, să vină ea. Am întâlnire, bine zici, am întâlnire cu doamna mea, şi ochii ei aşa precum ai grăit, sunt chiar ca marea. Şi mă topesc de dor. Am sufletul slăbit.
Era în ziua aceea o dimineața friguroasă, sau poate doar inima mea era îngheață de teama că nu vine ea, nu ştiu. Neobişnuită răcoare pentru luna lui cuptor în plin miez de vară.
- Hai taică, că zaboveşti de mai bine de două ceasuri, hai să bem un rom fierbinte pe cheu sus, să-ți vii în fire, uite se zăreşte linia orizontului şi soarele a urcat pe cer ca la trei stadii, nu vine îți spun eu.
- Nu vine, taică, a mea n-a venit. Zise ursuz.
-Vine, moşule, că îi ştiu inima, îi freamătă de dor ca marea.
Şi marea se lumină dintr-o dată, iar valurile încercau din răsputeri să-i mângâie măcar picioarele cu care călca parcă plutind, nisipul fin al tărmului, sau să-i sărute urmele. Venea încet, cântând ceva doar de noi doi ştiut, ca o sirenă şi vocea ei minunată răsuna în inima mea a glas de înger. Părul ei ca ambra, părea o trenă făurită în mii de inele, cu migală de iscusiți meșteri ai orientului. Vântul se smucea furios, încoace şi încolo, vrând să o prindă în vraja lui, să-i răpească trupul mlădios în înaltul cerului, şi s-o aşeze pe vreun nor, doar pentru el.
-Desfă degrabă parâmele şi trage iute ancora, moşule, să pornim, ți-am zis că vine, uite-o. Să ne duci departe, mă auzi?
Şi cu un salt zvelt ca de căprioară mi-a sărit gudurându-se şi chicotind copilăreşte la pieptul ostoit de atât amar de dor. I-am luat mâna în mâna mea şi cu inima tremurând, privind-o în ochii superbi, am sărutat-o însetat. Buzele noastre s-au contopit rostindu-şi taina lor. Ca trandafirul alb după primii stropi de ploaie, îmi inunda sufletul mirosul ei. Cât este de frumoasă, doamne, cu adevărat o zână, gândeam. O clipă doar şi răcoarea ce mai devreme îmi învăluia ființa a fost înlocuită de o căldură plăcută care mi-a înveşmântat inima revenită parcă la viață. Fericirea este uneori asemenea unui fluture. Cu cât te agiți mai tare să îl prinzi cu atât zboară mai departe.
Dar, dacă stai liniştit, există mai multe şanse să vină şi chiar să se odihnească pe tine.
Între valurile albe, înspumate, bătrâna barcă de pescari ce ne purta în zare, părea un armăsar cu aripi de foc care se zbătea să rupă lanțurile ce-l țineau legat de mare şi cu noi în şa ținându-ne de coama sa uriaşă să îsi ia zborul în înalt. Lumina roşiatică pe care răsăritul o lăsase ca urmă peste valurile care mugeau luptându-se, forma aripile acestui armăsar nepământean. O țineam strâns la pieptul meu ca şi cum nu aş fi vrut să ne mai despărțim vreodată. Şi ea îmi cânta la ureche încetișor povestea noastră. Dragoste fără sfârsit ne era îmbrățișarea.
Pescaruşi albi se roteau ca nişte cununi în jurul nostru strigând parcă pe limba lor, bucuria de tineri îndrăgostiți ce s-au regăsit pentru vecie. Deşi eram în largul mării iar pielea ne era udă de la stropii valurilor, nu simțeam deloc răcoarea dimineții. Eram, fiind împreună, cu sufletele departe, într-un tărâm numai al nostru, un loc feeric unde dorul nu se inventase, şi nici nu se va inventa vreodată, iar lacrimile nu existau, decât ca fericire.
-Vezi taică, mă uit in ochii voştri, cât de puțin, are nevoie omul să fie fericit, trebuie doar să îşi întregească ființa.
Nici timp nu mai exista, căci într-o clipă, soarele cobora acum spre asfințit îmbrățişând cu razele-i din aur, iubirea noastră. Dar noi ştiam, după fiecare apus urmează răsăritul.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
m.i
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu