Jurnal de dragoste necreata Cap XVII - Copilăria mea sus pe nori 2

Era prin vara lui 1996..

Mica Mare Emilia isi trece mana prin parul alb ca neaua, incruntandu-si sprancenele de deasupra ochilor albastri ca irisii campului. A implinit deja 92 de ani, dar si-a pastrat mintea agera si iute, iute, stie, in amanunt, toate povestile satului Malu cu Flori. Sora mai mica a invatatorului din sat, frumoasa, potrivit de inalta si subtirica, mama a opt copii (Victorian I Stancescu invatatorul fratele) si fiica de notar in viata dansei a citit mult, a fost o autodidacta. Stia si tinea minte perfect pasaje intregi din Biblie. Stia istorie uluitor de bine. 

Mai sus de Malu se intinde, nestapanita, salbatica si frumoasa, impara­tia pajistilor molcome, a muntilor, a pa­durilor uriase, atinse doar de Dumnezeu, de soapte, de pasari maiestre, de umbre, de zane si de taine batrane, nedezvelite, inca, in fata vremurilor acestea tulburi in care traim noi astazi. 

Un ta­ram mitic sau o "tara", a lui Negru Voda, cum altă­dată spuneau batranii nostri, in care inca se mai spun po­vesti despre aurul ingro­pat de Maria Sa, care "arde" cu flacari vii, des­pre duhuri ce bantuie prin poienile de sub munti, de la Poiana cu Peri pana in Valea Zanelor plină de vârfurile de lance dacice cu care se jucau în copilăria ei copiii găsindu-le, la Trecatoarea Lupilor, despre vrajitori si sihastri cu aripi nevazute ascunsi prin pesteri sapate adanc in stanci, ca niste tainite, pana la Manastirea Cetatuia, care cu crucea ei impunge cerul mai albastru ca oriunde pe pamant, spre Campulungul dulce si drag al copilariei mele fosta capitala domneasca prima Capitala a Tarii Romanesti, despre piatra de unde s-a aruncat cu calul lui Maria Sa, sa nu cada prada turcilor, despre daci si stramosii lor, uriasii, care au sta­panit aceste turnuri spre cer inainte de potop.

Din lumea aceasta stra­veche, de dincolo de timp, venea si strabunica cu povestile ei cu tot. Cand povesteste privirea i se umezeste, i se lumineaza si se bucura sufletul ei ca un copil cand isi aminteste ce sat frumos si bogat era Malu pe vremuri. 

"Pe atunci, Dumnezeu era mai aproape de pamant si de oameni. Parintii spuneau ca Dumnezeu mergea pe pamant intre oameni. De aceea se intamplau si minuni, cum au fost cele cu ielele si cu focurile vii. Era credinta maica, zicea Mica Mare. Oamenii nu le-au tinut minte degeaba, si daca inca isi mai amintesc de ele, inseamna ca a fost ceva, altfel ar fi uitat, cum uita atatea lucruri."