Soarele strălucea multicolor peste trupul ei subțirel și peste părul ei ca ambra. Înăltuță și tare frumoasă. Coboram grăbit într-un ritm amețitor, străduțele înguste bătute în piatră albă de mare ca nişte vine izvorâte din inima Reginei, încurcându-mă printre petalele roşii ale muşcatelor agățate la întâmplare de micile ferestre ale clădirilor multicolore, seculare. Coboram vrăjit de gândul că o voi ține de mână şi o voi strânge la pieptul meu să îi spun cât de mult o iubesc, după atât amar de timp. Dorul imi mistuia inima. Mă ardea cumva cum te arde setea. Mi-era sete de ea.
Puntea suspinelor, denumită aşa de îndrăgostiții cu iubiri neîmplinite, ce despărțea paşii mei de chipul ei minunat, de ochii ei, am trecut-o ca gândul şi într-o clipă mă aflam printre cactuşii Reginei, ai caror spini mi-au readus în minte toate clipele de dor, miile de cuvinte nespuse, aşteptari, visuri neîmplinite amarul dulce al așteptării și promisiunea că vreodată, într-un mugur de timp, poate chiar şi în vis, ochii noştri se vor revedea, iar buzele noastre însetate de apa vieții, iubirea promisă, se vor contopi într-o singură ființă, aşa cum eram noi doi la întemeierea lumii, înainte ca dragostea infinită să fie ucisă de şarpele trădării.
Grădina botanică făcută întocmai după planurile arhitecților italieni, unde urma să revăd ochii după care aş fi alergat până la marginile pământului, se află ca la doua sute de coți de terasa cu irişi de la restaurantul castelului. Căutam cumva să scurtez cu privirea aleile exotice ce poartă mândre parfumul Levantului de odinioară, încercând să zăresc poate printre zecile de specii de flori, privirea aceea unică care mi-a tulburat și-mi tulbură ființa.
Din minaretele conturate în colțurile castelului de mintea arhitectului, după dorința reginei, în loc de închipuirea glasului muezinului care cheamă pe credincioșii musulmani la rugăciune îmi răsuna în suflet glasul ei cristalin după care mă topeam şi pe care l-aş fi ascultat mii şi mii de ani, aidoma cu glasul mării care atunci când fierbe și îți vorbeşte, te vrajeşte şi te cheamă spre adânc făcându-te să uiți de tine.
Privirea ei divină nu am zărit-o, şi nici în cel mai minunat ținut, ținutul ei de mână, nu am ajuns în acest vis. Dar preț de o clipă, sau o viață poate, am ştiut că tot ceea ce este frumos are acelaşi aluat. Că suntem o inimă și asta este cel mai de preț. Poate că buzele noastre arse de dor nu s-au împreunat într-o ființă atunci, dar gândurile ni s-au împletit cu florile de maci albaştri născute din colbul straduțelor înguste ce unesc inima Reginei cu marea. Cumva spiritul acestei inimi simbolizează iubirea fără sfârșit. Iubirea ei, a Reginei, iubirea noastră, iubirea mea şi iubirea ta, iubirea îndrăgostiților de după noi.
Şi dacă cumva şi tu ajungi in Balcic, sau în orice alt loc la fel de minunat de pe pământ vei desluşi scrise pe undeva şi numele noastre, chiar dacă au trecut peste ele zeci sau sute de ani, chiar dacă nu am fost acolo, am fost cu inima, în vis cu tine.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
m.i
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu