Cap I – Jurnal de dragoste necreata - Timpul de dincoace de timp

M-am nascut in Bucuresti, dar primii ani din viata si copilaria inclusiv clasa intai primara i-am trait intr-un sat pitoresc de campie, cu paduri intinse care poarta gandul la zmei si zane din povesti fabuloase, cu livezi frumoase si vii pe marginile raului Sabar, cu campuri intregi de grau, aproape de Bucuresti spre Herasti, care se numeste Ciocoveni, Valea Dragului, sat unde tatal meu era in acel mugur de timp preot paroh, si care va ocupa in inima mea un loc deosebit care nu se poate sterge indiferent de intamplarile fericite sau mai putin frumoase din viata, ce slefuiesc sufletul omenesc si-l fac sa uite amintirile pline de magie din anii copilariei.

Satul giurgiuvean minunat, despre care povestesc cu placere ori de cate ori am ocazia, exista si astazi, iar eu, desi nu am mai fost acolo de mai bine de treizeci de ani ani mi-l imaginez la fel cum era atunci cand eu eram foarte mic, si mergeam impiedicat pana la magazinul cel mare din centru, unde un vanzator gras, intr-un halat lung albastru imi punea pe o balanta veche de fier, zahar candel de vreo doi, trei lei. Imi amintesc bine si moneda de cinci lei din aluminiu, care era mare cat palma mea. 

Uneori zaharul acela cu gust minunat era calup, iar vanzatorul il spargea cu un ciocan greu din lemn pentru a-l face bucati. Drumul pana la singurul magazin din sat mi se parea nesfarsit de lung, chiar daca in realitate de la casa parohiala unde noi locuiam pana la magazin nu era mai lung de trei sute de metri. Totul era frumos… Tata care stia sa ne faca pe noi copii sa nu simtim greutatile vietii, bucurandu-ne inimile cu diverse activitati frumoase, cu blandetea lui ingereasca ne invata sa desenam si sa scriem cu rabdare, cu slujbele minunate pe care le savarsea si la care mergem duminicile sau in 

Sarbatori, iarna cand ne plimba cu sania trasa de cai de gatul carora atarnau zurgalai uriasi, patinuarul de pe micul lac inghetat din spatele scolii, momentele cand asteptam colindatorii si ne furisam in camera mare din fata casei, emotia serilor de Mos Nicolae si Craciun, verile cand seara cinam in curte la foisorul din vie si ramaneam la povesti pana ochii ni se lipeau de somn. Si mama, mama tanara si atat de frumoasa, care cu glasul ei bland ne spunea cate o poveste, iar noi, eu si sora mea mai mica o ascultam fascinati. Si timpul, timpul parca zbura, personajele din povestile ei prindeau viata si incercam din rasputeri sa ne imaginam locurile frumoase din copilaria sa, locuri despre care ne vorbea cu drag si cu dor, iar vocea i se facea calda, si noi o sorbeam din priviri. 

Anii aceia erau foarte grei, plini de lipsuri, painea era pe cartela si aceea putina, curentul electric mai tot timpul era oprit, serile le petreceam de multe ori la lumina palpainda a lampii cu gaz care se gasea greu, lucrurile firesti necesare traiului erau anevoie de obtinut, insa parintii nostri, oameni modesti cu posibilitati materiale limitate, faceau tot ce le statea in putinta pentru ca noi doi sa ne traim frumos copilaria. 

In mijlocul satului exista si azi biserica unde tatal meu slujea in acei ani, o bisericuta frumoasa, nu foarte mare, constructie din caramida in forma de nava, cu o singura turla, purtand hramul Sfantului Prooroc Ioan Botezatorul, biserica pe care tatal meu a renovat-o din temelii si a pictat-o cu mana lui in tehnica fresca fiind pictor bisericesc gradul I. Imprejurul bisericii se afla cimitirul satului care era impartit in doua, cimitirul vechi si cel nou. Intrarea in biserica era strajuita de brazi care aveau in ei buvnite mari, erau inalti si batrani de ani, care imi pareau niste soldati de care timpul a uitat si care pazeau cu strasnicie curtea cimitirului si a bisericii. Accesul in curte se facea printr-o ulicioara lunga si ingusta de vreo 40-50 de metri la capatul careia era asezata o clopotnita veche din fier forjat pe sub care se trecea spre intrare.

In aceasta clopotnita se afla clopotul mare, care facea sa tresara de emotie inima fiecarui crestin ori de cate ori batea, fie pentru Sfanta Liturghie, sau alte evenimente din viata micii comunitati, fie atunci cand pleca sa-si ceara odihna la Dumnezeu vreunul dintre fii satului. De acest clopot al satului Ciocoveni, se leaga o istorioara interesanta, oarecum asemanatoare cu cea a clopotului Mitropoliei Banatului,despre care traditia istoriseste ca in vara anului 1656 cind sfantul Iosif cel nou de la Partos (Mitropolit al Banatului), om al rugaciunii, s-a mutat la Domnul la virsta de 85 de ani, la 15 Septembrie, a inceput sa bata singur in mod miraculos, nefiind tras de nimeni.                                                                                                            

Clopotul de la Ciocoveni a cazut singur din clopotnita, intr-o zi de vineri pe la ceasul serii, dupa plecarea tatalui meu de acolo, cu adevarat om al rugaciunii, de la biserica unde a slujit cu dragoste peste 11 ani din Ciocoveni, prin mutarea sa la o alta parohie in Bucuresti. Imi amintesc cu drag si emotie de oamenii gospodari din satul acela, asa cum ii vedeam la vremea aceea prin ochii de copil, erau gradinari iscusiti si cred ca asa sunt si astazi. Boierul satului Nicolae Naraci, cantaretul Chirila bulgar din Valea Dragului, nea Tudorache cu suta lui de ani, nea Gheorghe Leu si nea Lisandru nu vor muri niciodata. Imi amintesc de batranele care purtau ii frumoase cu flori mari, cusute de mana si care ne iubeau si care ne aduceau acasa ,,marturii,, niste painisoare mici, fierbinti, facute pe vatra la test, imbibate bine cu vin rosu amarui, cu zahar pe deasupra, si care se imparteau pentru sufletele adormitilor, sau de dovleacul cald copt in gura sobei iarna peste care mama punea miere cu scortisoara, gutuile sau ridichea neagra scobita in care zaharul pus lasa un sirop dulce si alte bunatati ce par simple acum dar pe care noi, copiii le primeam cu mare placere. Aud vara pe țiganul Titi care striga cat il tineau plamanii pe strada: 

-Inghetata, ia inghetata. Disting in minte bine scartaitul rotilor de bicileta de la caruciorul lui verde din care scotea minunea galbena la cornet. Un leu atat era, si mai buna ca acea inghetata nici nu cred sa mai fie azi. Parca si acum o vad pe batranica inconvoiata pana in pamant, din vecini, pe baba Zoia cum alerga iute-iute bezmetica impiedicandu-se in sort dupa vreascuri ca sa-si coaca painea la cuptorul cel mare din curte, si cum striga dupa oratanii. Sau pe Didi nepotul ei cel mare, un vlajgan desirat de vreo douazeci de ani care canta tare ,,con la chitara ai mano,, si care toata ziua statea pe batatura degeaba in ciuda babei. Imi vine in minte gascanul cel alb ca laptele dupa care ne sfaraiau picioarele alergand prin praful ulitei si caruia ii ziceam:

 -Avion cu motor ia-ma si pe mine-n zbor sa ma fac aviator! 

Imi amintesc bine televizorul alb negru ,,opera h2,, pe lampi, pus de tata sus pe sifonier sa nu umblam la el caci nu avea capacul din spate, mai tot timpul fiind stricat si curenta. Am in minte melodia genericului de la desenele animate de la bulgari, Lolek si Bolek, Racheta alba, Arabela. Simt mirosul portocalelor puse la copt pe soba si stiu bananele verzi infasurate cu grija in ziar. Cutia de cacao galbena ,,seagul,, este la locul ei pe bufetul din bucatarie. In mintea mea toate sunt cum le-am lasat atunci in ungherul sufletului, la locul lor si exista si astazi. Jucaria din cauciuc donald marinar pe mileul de artizanat, rosu, de pe lada patului si autobusul din tabla ont erau jucariile care ma fascinau. 

Mai aveam un avion mare chinezesc cu baterii care facea niste lumini rosii si o barcuta cu un pescar, insa irezistibila era lanterna chinezeasca de aluminiu a tatalui meu, mai ales cand avea baterii, desi atunci cand se gaseau tineau putin si curgeau. Viata era simpla dar vie, cu esenta. Nu voi uita pe mamaia Vita si pe barbatul ei, nea Tudor, cum ne luau la casa lor pe mine si pe sora mea si ne rasfatau cu boabe coapte indulcite in miere sau cu floricele din porumb sau faguri. Ne uitam mirati, cum tesea la razboi presuri colorate ca niste campii intregi cu maci.

Curtea lor mi se parea cat satul intreg de mare, iar langa casa aveau un cotet de chirpici, albastru, in care vietuia tolanindu-se in soare, un porc urias, cel mai mare pe care il vazusem eu vreodata,  sau poate eram doar prea mititel… Cu totii, oamenii aceia minunati sunt vii, si la ceasul Dreaptei Judecati a lui Dumnezeu ne vom intalni iar.

Ce primaveri minunate erau atunci! Totul inverzea si se dezmeticea ca dintr-un vis la viata, batranii varuiau pomii si gardurile, gospodinele spoiau casele si stergeau dusumelele cu gaz. Scoteau rufele si cuverturile la aer. Toata suflarea se pregatea curata sa astepte Lumina Invierii. Cu credinta, cu post. lmi rasuna in suflet si acum toaca de lemn si glasul ingeresc al tatalui meu dimpreuna cu cel al obstii intregi cantand ca din inaltul cerului, din rai,  - Hristos a Inviat!