Îmi vreau Bucureștiul copilăriei înapoi. Era cumva populat cu oameni. Da, îmi amintesc bine, avea oameni. Oameni adevărați. Cu vieţi adevărate, cu poveşti. Avea bunici. Avea parcuri mari, străduțe cu case istorice, avea copaci, flori multe şi alei. Avea case îmbrăcate în ederă și garduri vii din fier forjat vopsit verde. Casele viu colorate aveau marchize din metal cu geamuri vitrate largi spre soare și pline de flori.
Curți cu viță de vie. Găini şi cocoşi care cântau diminețile de răsuna mahalaua. Avea ateliere meşteşugăreşti nenumărate, pălărierul din stația lui 173, la care căscam gura toți puștii din cartier și ne minunam de măiestria cu care repara pălării si jobene pentru teatre, atelierul de remaiat ciorapi şi reparații păpuşi şi umbrele ,,Lux,, din Viilor, cizmarul din Ritoride 11, studioul ,,Foto-Stela din Intrarea Şos.Viilor cu Inginer Teodoru, aici fotograful părea uitat de timp, așa era de bătrân și avea niște ochelari mici, mici de tot cu lentilele rotunde și o barbă albă ca neaua până în pământ. Cântarul de la Cişmigiu, şi flaşnetarul, omul cu papagalii care ghiceau soarta, podul îndrăgostiților. Lângă, în colțul străzii, alimentara veche şi prăvălia cu gogoşi.
Miroseau aşa de bine că te-ai fi lins pe degete de la aşa miros. Mișunau florăresele pe la terasele unde îndrăgostiții se odihneau după lungi plimbari, noaptea. Dis de dimineață tramvaiele greoaie își puneau roțile în mișcare trezind cu zgomotul lor unic întreaga suflare. Din când în când vatmanii se salutau între ei folosind clopotele cu sunetul acela minunat. Când am deschis azi ochii nimic din toate astea.
Nici măcar clădiri cu viață, ca acelea din vechiul Uranus sau străzile lui cu nume de planete. Nici cinematografe nu mai sunt. Scala si Patria sunt închise din motive de siguranță, Luceafărul la fel închis, Lira și Miorița nici ele nu mai există.
A, să nu uit, noi copiii aveam bani. Mulți. Teancuri de bani, toate frunzele din copaci. Cei mai ,,bogați,, aveau valută forte, serii întregi de surprize cu actori și mașini. Vă amintiți? Tramvaiele roşii cu remorcă de care ne agățam când mergeam spre școală. Şi chioșcurile de înghețată, cu înghețata care avea, ce credeți, lapte.
Da, pe vremea aceea înghețata avea lapte adevărat. Da, nici măcar lipiciul pelicanol nu avea chimicale, când ne jucam să lipim câte ceva îl mai și gustam. Rar vreun copil sa nu fi mâncat lipici şi n-am auzit vreodată ca vreunul să fi pățit ceva. Nimic nu mai este din ce a fost viu cândva. E trist aşa lipsit de viață oraşul lui Bucur.
Lăsați-mă şi pe mine să mor într-o carte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .m.i
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu