Anii copilăriei. La Voluntari în fața bucătăriei de vară, tataie Marin zdrobind pe un ziar un rest de țigară își face meticulos și cu alt tutun o țigară nouă, privindu-l uiți canicula și ai o nemaipomenită stare de liniște și siguranță.
Acest om nu va muri niciodată, gândesc. Se ridică și într-o cană din lut ars își aduce vin dintr-o damigeană ascunsă bine în cel mai întunecat colț al beciului și începe iar să povestească în germană cum a fost eliberat din lagăr de la nemți. Știu poveștile pe dinafară dar mă topesc de drag să le ascult. Îl vede mamaie Ana și îl ceartă:
-Iar bei Marine? Nu te mai satură Dumnezeu. Doamne cât îi iubesc.
Zgomotul avioanelor de care povestea este din ce în ce mai puternic, sunt parcă aici. Ridic ochii și în liniștea calmă a dimineții albastre se aude din ce în ce mai insistent sunetul motoarelor accelerate.
Prin fereastra sălii de așteptare a aeroportului culoarea lăptoasă a cerului se face roșiatică, cerul parcă mugește se luptă cu sine și se luminează cât ai clipi.
Un zgomot ca de tren trecut prin tunel și spre soarele care răsărea se proiectează silueta unui avion care tocmai decolase. Unică priveliște.
Aeroportul se conturează vag în ceață.
Pare un castel modern. În atmosfera confortului matinal ceasul alarmei telefonului sună nesuferit. Mă trezisem oricum. Urma o zi plină, stiam, simțeam cumva că o să reușesc.
O voce ce pare metalică se aude în difuzoarele sălii :
- Pasagerii pentru cursa zborului... Sunt invitați la avion. Pasagerii...
Avionul turat se desprinde ușor ca dintr-un vis de sol. În lateral prin gemulețul din stânga mea soarele este auriu intens. Pare că ne urmărește.
Las capul pe tetiera scaunului și că prin farmec sunt iar la Voluntari, tataie își fumează liniștit țigara și îmi mângâie părul bălai:
- Tătăică, mâine mergem cu bicicletele la pădure.
Pădurea din Voluntari este mai sus puțin de Gara Pantelimon.
- Găsim tataie, urși? (zic)
Mamaie Ana de pe scări curățând energic o tigaie:
- Asta bătrânu' de dragu vostru găsește și elefanți.
-Și dacă sunt urși, ce te bagi tu? (tataie)
Privirea bătrânului se schimbă, s-ar părea că se amuză de naivitatea noastră. Îi e drag.
Raluca (sora mai mică a mamei) e mai mare ca noi cu 8 ani aproape. Scrie la măsuța verde sub bolta viței și râde tare:
- Hai tată, ei te cred, de unde urși...
Și tataie începe să ne spună mie și Cristinei sora mea mai mică cu un an ca mine povestea mănușii uitate de pădurar în pădure.
Îl urmărim fascinați. Ochii noștri se mișcă cum i se mișcă bunului buzele. Doamne, că frumos povestește.
În fața mea o clepsidră mare plină cu nisip cerne timpul repede. Destul de repede. Mă agit.
Nemiloasă clepsidra se încăpățânează și-și cerne nepăsătoare nisipul. Gândesc uluit cum s-o opresc măcar puțin.
Oare? Oare dacă ar trece soarele fiind din aur în locul nisipului poate s-ar scurge mai greu. Sau... nu. Nu e bine soarele. Stele... O da stelele au colțuri. Poate una înfundă agățăndu-se gâtul nesățios al clepsidrei.
Însoțitoarea de bord se strecoară zveltă printre scaune și părând lipită de măsuța pe roți întreabă:
- Doriți cafea?
Aeroport. București. Oameni grăbiți cu treburi. Agitație mare în jur. Mă mișcăm cumva în reluare mi se părea că nu am ajuns că m-am trezit dintr-un somn fără vise și nu știu unde mă aflu.
- Marcian!
Și se repede spre mine Bogdan.
- Hai mă că am lăsat mașina într-un loc pe avarii, nu e în parcare, nu pot s-o las mult.
Cartierul din Nordul Capitalei se îmbracă în movul înnoptării.
- Trecem prin Victoriei am emisiunea în patruzeci de minute. Mă aștepți și după mergem la voi. Trebuie neapărat să discutăm toți.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
m.i
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu