Este lângă noi la țară, o curte cu o casă deși nu se prea poate numi tocmai casă, mai mult o ruină lăsată în paragină fără energie electrică își sau ferestre, nici macar un gard în care s-au perindat de-a lungul vremii tot felul de familii sărace cu foarte mulți copii.
La un moment acum mulți ani, una dintre familiile care locuia în această casă si-a mărit numărul membrilor aducând nu stiu de prin ce locuri, un cățel.
Unul ,,jigărit,, și costeliv de n-ai fi zis că mai apucă a doua zi. Acest cățel maro, metis de ciobanesc german, era prea slab să stea pe picioare singur, dar prea puternic în ochii odraslelor mucioase așa zișilor stăpâni, și uite așa, Blană al nostru, devenise fără voie și jucărie și cal la sania celor patru puradei și măgar la căruciorul de butelie și prieten dar și dușman, căci câteodată își primea porția de bătaie soră cu moartea de la toți copiii din curtea aceea, trăgeau în el și cu praștia iar seara când veneau ,,stăpânii,, în loc de apă sau mâncare, și-o lua iar fără vreo ,,simbrie,,. Il mai băteau să țină minte bine și ceilalți colocatari, căci în acea curte mai trăia o familie cu vreo alți cinci copii la fel de mucioși și mai cu seamă de răi. Într-un cuvânt rob fără simbrie la stăpân hapsân și hâd, ce mai?!
Tot așa, zi după zi, an după an, de te mirai și te tot minunai cum de a mai crescut și boțul asta de blană și ochii ăia mari și rotunzi care aveau așa o lumină de mare în ei (nu știu dacă de aici i se trage numele), săracu', că mai mult chin si durere, adevărat viață de câine, nici alt nume măcar mai de soi să-i fi pus și lui . Vara cald și iarna frig.
Apă din bălți suferință și foame. Asta până într-o zi, când, pesemne Sfântul din ceruri văzând așa chin, s-a milostivit de dânsul și ce să vezi, ,,stăpânii,, și-au luat tălpășița uitându-l pe el, spre alte zări și uite așa, Blană a scăpat de surghiunul cel fără voie.
Apoi casa aceea, mă rog, locul respectiv că atât mai rămăsese s-a vândut și noii stăpâni mai aduceau din când în când câte ceva, paznicului credincios care nici după iadul îndurat nu-și părăsise locul. Dacă nu uitau.
Ușor ușor s-a atașat de noi, dar nicio clipă nu și-a abandonat curtea în care a viețuit rămânând credincios paznic, iar noi având deja șase șapte câini ar fi fost imposibil să îl adoptăm. Însă el ne aștepta întotdeauna dimineața când ieșeam să plecăm la treburi și cu o demnitate rară până și la oameni, niciodată nu a intrat în curte deși porțile erau deschise, ci aștepta gudurându-se cuminte, bucățica lui de pâine.
Așa se bucura Blană de câte ori îmi vedea mașina și mă simțea de departe, de la colțul străduțe venea auzind motorul să mă întâmpine sau îi vedea pe copii că ieșeau să îl hrănească ori să îi dea apă. La fel si vecinii ceilalți l-au îndrăgit și uite așa îți venea să crezi că bietul câine a uitat aproape chinurile și amărăciunea din alte timpuri.
Mereu prezent să ne întâmpine se gudura credincios până într-o zi cu soare când s-a făcut nevăzut.
A lipsit vreo săptămână și cum nu s-a mai întâmplat să lipsească așa de pe stradă ne-am gândit toți că o fi murit săracul. Azi, noul proprietar, mi-a confirmat bănuiala: ,,l-am gasit mort, și așa era bătrân, da-l încolo, nu era bun de nimic, o javră,,
Așa a murit Blană, cu demnitate, la fel cum a trăit fără să supere pe cineva cu ceva.
Recunoștință n-a așteptat de la nimeni. Recunoștință nu prea există. Ești bun cât ești. Poți de o mie de ori să faci ceva. O dată dacă nu ai facut, nu ai făcut niciodată. A iubit curtea aceea și oamenii toți necondiționat.
I-a răbdat cu bune și rele. Nu a cerut nimic în schimb. Nici cuvinte frumoase și nici mângâiere. Poate și le-a dorit! Suflet era și el.
De câte ori nu auzim în viață: ,,a murit, dă-l încolo că era bătrân, și așa nu mai era bun de nimic,,
m.i
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu