Frig cumplit, frig sfasietor de toamna tarzie, care-ti mistuie oasele si le macina incet marunt. Eram tanar. Nu simteam asa tare ca acum.
Drumuri lungi de munte si brazi inalti, inalti, care unesc pamantul cu cerul. Pe cararea stramta ce duce la intrarea in Sfanta Manastire mintea mea vede jucandu-se, copilul Vlad Tepes, zburdand de fericire pe calul lui de lemn. Si urc.
Urc vrajit de chemarea sunetului de toaca ca ropotul ploii mocanesti, ce plange parca pentru sufletele noastre ostenite de pacat, sunetul acela divin asemenea ploii in ropot, primavara.
Ajung sus in poarta manastirii, frumoasa lucrare, in fata unui calugar pe care timpul parea ca nu-l cunoaste. Mare si sfanta randuiala si taina!
- Sarut mana, preacuvioase! Zic tare gandind ca poate nu aude bine.
Simtindu-mi apropierea, cuviosul s-a asezat pe un bustean de fag si ma privea fara sa ma priveasca. Era evident ca cine-l cauta nu-i facea , deocamdata, nici-o bucurie. Cred ca eu eram picatura finala.
- Ei, da cine-i parintelul?
- Eu sunt... si am inceput sa-i istorisesc..
- A-a-a, mata erai! (cu o dragoste si o rabdare dumnezeiasca ca si cum m-ar fi cunoscut din veacuri)
- D-apoi m-as mai fi ascuns si eu de lume. Dar, daca Dumnezeu te-a trimis la mine, atunci ma bucur sa te vad.
Parintele acela calugar avea niste mustati mari, albe si o barba ca zapada. Ascultandu-ma si-a intins mana dreapta in cofita asezata sub icoana Sfantului Nicodim, s-a inchinat cucernic, apoi facand semnul sfintei cruci peste ulcica cu apa scoasa, a baut frumos, fara lacomie, aveai imaginea ca s-ar impartasi din Sf. Potir.
Atata putere euharistica intr-un om.. Asa o blandete sufleteasca, gandeam,.. in fata mea este un sfant... si apa era fericita sa fie bauta de el, eram sigur.
Asa de mic ma simteam in fata parintelui. Uimitor cum adevarata statura a unui om se arata doar in scaunul de spovedanie, cum pacate, multe sau putine, mici sau mari, constiinta pacatului in sine, este atat de mare incat un om voinic cat bradul, se face atat de mic ca iti vine sa te intrebi unde a intrat, intra adanc in sine si se micsoreaza cumplit pana la starea primara, si se face ca un prunc pentru a redobandi harul, pentru a se naste din apa si din duh, fiecare crestin care se sovedeste curat, este nascut din nou din lacrimi duhovnicesti.
Si ii vorbeam parintelui, povestind sufletul meu si cate am mai patimit sau am gresit si eu nevrednicul de la intemeierea mea de catre Dumnezeu, in lumea aceasta.
Sa fi trecut ani, ore sau poate clipe, nu stiu. Doar dangatul clopotului chemand maicutele la rugaciunea de seara, mi-a deschis ochii. Eram singur pe busteanul de fag din fata manastirii, iar cuviosul ce imi usurase sufletul, dispăruse.
Era cuminte la locul lui in icoana de deasupra usii masive de la intrarea in pridvor.
Era... era, fusese chiar Sfantul Nicodim.
Atunci mi-am ridicat genunchii si am intrat in manastire cu lacrimi in ochi, Mare si Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai!
*Manastirea Tismana, din orașul cu același nume al județul Gorj, este considerată cea mai veche așezare monahală din Țara Românească, fiind construită între 1377 – 1378. Are hramul Adormirea Maicii Domnului. Ctitorul mănăstirii este Cuviosul Nicodim, beneficiind financiar și de sprijinul domnilor Radu I, Dan I și Mircea cel Bătrân. De-a lungul timpului, s-au mai construit clădiri noi în jurul mănăstririi, s-au făcut restaurări astfel că, astăzi, acest edificiu religios este unul dintre cele mai frumoase ale României.
Pictura murală din interiorul bisericii mănăstirii are o deosebită valoare artistică, fiind executată atât în secolul al XVI-lea cât și în secolul al XVIII-lea.
-m.i-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu